Viața tăcută a eunucilor, paznicii secretelor imperiale
Povestea palatelor orientale învăluite în mister și opulență nu poate fi spusă fără a aminti prezența discretă a eunucilor care proveneau din rândul sclavilor capturați în campanii militare sau cumpărați din Africa și Balcani. Deși marginali în aparență, acești bărbați castrați au fost, timp de secole, figuri centrale în mecanismele de putere ale imperiilor.
Eunucii erau castrați în copilărie sau adolescență, cel mai adesea împotriva voinței lor, pentru a putea fi integrați în serviciul suveranilor, în special în haremuri, unde regulile stricte interziceau accesul bărbaților „întregi”. Operația era extrem de riscantă, presupunea amputarea completă a organelor genitale și se întâmpla deseori să fie urmată de infecții care provocau decesul. Din cauza ratei scăzute de supraviețuire, cei care treceau prin această procedură deveneau extrem de valoroși pentru curte.
Eunucii erau singurii bărbați acceptați în haremuri pentru că, fără posibilitatea de a procrea și lipsiți de orice formă de tentație, ofereau un strat suplimentar de securitate și discreție, însă rolul lor nu se opreau aici. Mulți deveneau consilieri influenți, administratori ai averilor sultanilor, emisari de încredere și chiar conducători de facto în momente de criză.
Ierarhia lor a fost strict reglementată în Imperiul Otoman. Conducătorul eunucilor care păzeau haremul din Constantinopol purta numele de Kizlar Agha, adică Aga Casei Fericirii. Funcția a fost înființată oficial în anul 1574, în timpul domniei sultanului Murad al III-lea, primul care a ocupat această poziție fiind Habeshi Mehmed Agha. Ulterior eunucii-șefi au primit sarcina de a administra cele două orașe sfinte, Mecca și Medina, precum și pe aceea de a supraveghea activitățile caritabile din imperiu.
Bogăția pe care reușeau să o acumuleze, apropierea de sultan și rolul esențial al doamnelor din harem în intrigile de curte ofereau titularului funcției de eunuc-șef o influență politică importantă: mai mulți Kizlar Agha au fost implicați direct în căderea unor mari viziri sau în urcarea pe tron a unor sultani.
La scurt timp după crearea funcției și până aproape de desființarea sultanatului otoman, această poziție înaltă a fost deținută exclusiv de eunuci proveniți din Africa, motiv pentru care este cunoscută și sub numele de Marele Eunuc Negru.
Inițial, palatele otomane fuseseră dominate de eunuci albi, recrutați în special din populațiile creștine din Balcani sau Caucaz. În secolul al XVI-lea, numărul bărbaților castrați a crescut de la 40, câți erau consemnați în timpul domniei lui Selim I, la peste o mie, în timpul lui Murad al III-lea.
În anul 1592, din motive neclare, s-a instituit o separare a rolurilor, dar și o ascensiune clară a eunucilor africani, care au preluat supravegherea haremului și a apartamentelor private ale sultanului, față de cei albi, care au primit misiunea de a supraveghea icioglanii, adică „băieții de casă” ai suveranilor.
Eunucii respectau norme vestimentare stricte, codificate în timp de tradiția palatului. Cei albi purtau robe simple, de culoare deschisă, marcând puritatea și rangul inferior. Cei africani purtau haine de culoare închisă, violet sau negru, uneori brodate cu fire aurii, mai ales dacă ajungeau să ocupe funcții de rang înalt.
Simbolul autorității lor era turbanul. Kizlar Agha, marele eunuc al haremului, considerat uneori cel mai puternic om după sultan, purta un turban de dimensiuni mari, decorat cu panglici sau pene, iar subalternii aveau turbane simple, fără podoabe, fiecare model reflectând poziția în ierarhie. Uniformele erau lungi, închise până la gât, din materiale precum mătasea, bumbacul fin sau lâna moale, părul le era ras sau tuns scurt, iar bărbile erau interzise.
La brâu, unii purtau cheile haremului, iar alții – sabia ceremonială, dar nu ca armă, ci ca semn al apropierii față de suveran. Cu prilejul evenimentelor speciale, sultanul le oferea personal eunucilor robe de onoare, așa numitele hil‘ate.
Obiceiul castrării a început să fie criticat în secolul al XIX-lea, pe fondul reformelor occidentale și a presiunii diplomatice, iar recrutarea de noi eunuci s-a diminuat treptat după epoca Tanzimatului (1839–1876). Ultimii slujitori castrați și-au pierdut funcțiile oficiale odată cu abolirea sultanatului, în 1922, și au fost nevoiți să–și reorganizeze complet viețile.
În 1930, ziarele au consemnat că la Istanbul a fost organizat un congres al unei asociații a eunucilor:
„Cei mai mulţi îşi închipuie că un eunuc trebuie să fie neapărat monarhist, răufăcător, trădător; noi vrem să fim cetăţeni cinstiţi ai republicii”, au declarat aceștia reprezentanţilor presei. Rezoluţia congresului arăta că „misiunea eunucilor trebuie să fie apreciată la justa ei valoare. Cunoştinţele și experienţele noastre, sentimentele noastre republicane sincere și cinstea noastră imună chiar şi împotriva celor mai seducătoare priviri de femei ar trebui să facă din noi sfetnici bine văzuţi ai oricărui guvern care vrea să descurce complicatele chestiuni feminine…”
În 1937, când guvernul turc a adoptat o serie de măsuri fiscale, printre care și taxa pe celibat, foștii eunuci i-au trimis lui Kemal Ataturk un protest colectiv, cerând „să nu fie asimilați cu celibatarii normali, situația lor excepțională neputându-le fi cu nimic imputată.”
În ciuda condiției marginale și a suferinței fizice care le marca existența, eunucii au fost piese-cheie în angrenajul Imperiului Otoman. De la porțile haremului până în centrul deciziilor politice, acești bărbați mutilați au ocupat poziții de o influență greu de imaginat astăzi. Rolul lor ilustrează, poate mai bine decât orice alt exemplu, contrastul profund al curților orientale: o lume a rafinamentului extrem, clădită pe sacrificii neștiute. Iar în discreția tăcută a acestor oameni fără urmași și fără familie se ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești ale istoriei.