Tulburările psihice ale liderilor care au modelat istoria
De-a lungul timpului, puterea absolută a venit uneori cu un preț greu de plătit, în spatele tronului și al simbolurilor de autoritate, unii dintre cei mai influenți suverani ai lumii purtând lupte tăcute. Tulburările psihice de care au suferit au influențat nu doar deciziile lor politice, ci și destinele a milioane de supuși.
Nabucodonosor al II-lea (cca. 600 î.Hr.)
Biblia descrie o perioadă de „nebunie” a regelui babilonian Nabucodonosor al II-lea, când acesta ar fi trăit în sălbăticie, comportându-se asemenea unui animal. Unii cercetători moderni au speculat că ar fi suferit de boală mintală cu simptome psihotice, posibil o formă de licantropie clinică.
Ioana cea Nebună (1473–1555), regina Castiliei
Fiică a Isabellei de Castilia și a lui Ferdinand de Aragon, Ioana a fost moștenitoarea uneia dintre cele mai puternice coroane europene. A fost descrisă de contemporani ca instabilă emoțional și profund afectată de infidelitățile soțului său, Filip cel Frumos. Închisă timp de aproape 50 de ani, regina ar fi suferit de depresie severă sau tulburare bipolară, dar mulți istorici consideră că diagnosticul a fost exagerat sau manipulat politic pentru a-i împiedica accesul la putere.
Christian al VII-lea al Danemarcei (1749–1808)
Ajuns rege la doar 17 ani, Christian a fost diagnosticat cu o formă de „nebunie morală”, manifestată prin comportamente compulsive, crize emoționale și o incapacitate evidentă de a guverna. A fost manipulat de medicul său german, Struensee, care a devenit conducătorul de facto al Danemarcei, până când cel din urmă a fost executat.
Suveranul, care avea episoade de paranoia, automutilare și halucinații. a rămas o figură izolată până la moarte, puterea efectivă fiind preluată de prințul moștenitor.
George al III-lea al Marii Britanii (1738–1820)
Cel mai cunoscut caz de tulburare psihică regală a fost cel al lui George al III-lea, care a avut mai multe episoade de comportament delirant și incoerent, uneori vorbind fără încetare. Mulți istorici cred că ar fi suferit de porfirie, o boală metabolică rară cu manifestări neurologice, sau de tulburare bipolară. În 1811, Parlamentul britanic a adoptat Regency Act, prin care fiul său a devenit Prinț Regent.
Ludovic al II-lea al Bavariei (1845–1886)
Cunoscut pentru construcția unor castele fantastice și pentru mecenatul față de Wagner, Ludovic era considerat excentric și retras. A fost declarat nebun în 1886 de o comisie medicală care nu l-a consultat direct. La două zile după ce a fost detronat, a fost găsit decedat, împreună cu medicul său, în condiții misterioase. Unii istorici susțin că ar fi avut o formă de schizofrenie paranoică, alții cred că a fost victima unei conspirații politice.
Otto al Greciei (1815–1867), primul rege al Greciei moderne, nu a avut un diagnostic clar, dar comportamentul lui ciudat, izolarea față de curteni și crizele emoționale frecvente au fost documentate de diplomații străini care au vizitat Atena. Suveranul a fost detronat în 1862 și a murit în exil, reputația sa fiind umbrită de acuzații de instabilitate psihică.
Nici Imperiul Țarist nu a fost ocolit de suverani cu manifestări care atingeau granița nebuniei.
Ivan cel Groaznic (1530–1584) nu a fost diagnosticat în mod oficial cu vreo afecțiune psihică, dar manifestările sale – paranoia, accese de furie, comportament sadic – sugerează o posibilă tulburare de personalitate paranoidă sau chiar schizofrenie. Țarul a ordonat uciderea propriului fiu într-un acces de furie, regretând ulterior, iar opricinina, politica sa de teroare și execuții în masă, care a fost adesea pusă pe seama unui dezechilibru psihic profund, a lăsat în urmă mii de victime și un imperiu paralizat de frică.
Fiul lui, Feodor I, a fost aproape opusul — un bărbat retras, religios în exces, descris ca având „mintea unui copil”. În realitate, se pare că suferea de o tulburare intelectuală, motiv pentru care frâiele guvernării au fost preluate de cumnatul său, Boris Godunov.
Mai târziu, comportamentul lui Paul I, fiul Ecaterinei cea Mare, avea să devină o problemă pentru siguranța imperiului. Obsedat de etichetă militară, schimba regulamentele de la o zi la alta, își suspecta toți apropiații de trădare și impunea reguli absurde curții de la Sankt Petersburg. A fost detronat de ofițeri în 1801, într-un complot care a avut girul tacit al fiului său, Alexandru.
Acuzații false sau exagerate
În unele cazuri, așa-zisele tulburări psihice au fost doar pretexte politice pentru înlăturarea de la putere. Ioana cea Nebună și Carol al VI-lea al Franței sunt exemple clasice de lideri ale căror probleme au fost folosite pentru a se ajunge la eliminarea lor din jocul politic, prin tutelări legale sau izolări forțate.
Crizele de anxietate, episoadele de depresie sau dezechilibrele psihice severe au alterat percepția asupra realității și au influențat felul în care acești conducători și-au exercitat puterea, suferințele psihice schimbând uneori cursul istoriei mai radical decât războaiele.