Selim al II-lea, sultanul blond „care a iubit vinul mai mult decât sabia”

Selim al II-lea a fost una dintre cele mai enigmatice figuri ale Imperiului Otoman. Supranumit „Saru Selim”, Selim cel Blond, a devenit cunoscut mai ales pentru faptul că a fost primul sultan care nu a participat personal la campanii militare.

Născut pe 28 mai 1524, Selim a fost fiul sultanului Soliman Magnificul și al celebrei Roxelana (Hürrem Sultan), concubina de origine ucraineană care a devenită una dintre cele mai renumite soții din istoria otomană. Spre deosebire de frații săi, nu a excelat în artele războiului sau în științele guvernării, dar a fost sprijinit cu insistență de mama sa, care i-a netezit drumul spre tron în ciuda rivalităților din interiorul familiei imperiale.

Ca toți prinții otomani, Selim a trăit în adolescență într-un sanjak (provincie), unde a avut propriul său harem. Acolo a întâlnit-o pe Nurbanu Sultan, o femeie de origine venețiană, evreiască sau grecească, care i-a devenit favorită și, ulterior, soție. Nurbanu nu a fost deloc o figură decorativă, pentru că era deosebit de inteligentă, cultivată și avea o puternică înclinație spre intrigile politice. De altfel, a jucat un rol esențial la curte în anii următori, ca regentă neoficială în timpul domniei fiului său.

Din relația cu Nurbanu, s-a născut Murad al III-lea, singurul moștenitor legitim și succesor la tron, dar cuplul a avut și patru sau, după alte surse, șase fiice. Izvoarele otomane sunt rezervate în a oferi detalii clare despre numărul lor, pentru că în epocă se evita menționarea numelor femeilor din dinastia imperială în documentele oficiale. De asemenea, în diverse surse otomane apar și patru sau cinci alți fii ai sultanului Selim, proveniți din relațiile cu celelalte soții ale sale, dar se pare că niciunul dintre ei nu a ajuns la maturitate. În acea perioadă, era obișnuit ca prinții imperiali să fie eliminați de primul născut al sultanului, pentru a preveni războaiele de succesiune, ceea ce explică dispariția lor în copilărie.

Patru dintre fiicele lui sunt deseori menționate în cărțile de istorie otomană. Prima născută, Șah Sultan, a fost căsătorită cu Çakırcıbaşı Hasan Efendi, un demnitar important din administrația imperială, dar mariajul nu a fost unul fericit. Cei doi au divorțat după câțiva ani, un gest neobișnuit, dacă nu unic în cercurile imperiale, acest fapt indicând probabil protecția și influența exercitată de mama ei în acea perioadă.

În 1572, Șah Sultan a efectuat un pelerinaj la Mecca, ceea ce arată o implicare religioasă profundă, rar menționată în cazul femeilor din familia domnitoare. Cea de-a doua căsătorie a lui Șah Sultan, cu Zal Mahmud Pașa, în 1575, a fost o uniune bazată pe afecțiune reciprocă. Sursele otomane consemnează că Șah însăși și-a ales partenerul, iar cuplul s-a remarcat prin armonie și respect. Cei doi au construit o moschee în cartierul Eyüp din Istanbul, Moscheea Zal Mahmud Pașa, care le adăpostește astăzi mormintele.

Moartea ei, pe 5 noiembrie 1577, la doar 31 de ani, a fost învăluită de o legendă romantică. Potrivit cronicilor, Șah și soțul său s-ar fi îmbolnăvit în aceeași zi, ar fi stat alături pe patul de moarte și ar fi murit în aceeași clipă. De fapt, Zal Mahmud Pașa s-a stins la 12 zile după ea.

Următoarea fiică a lui Selim, Gevherhan Sultan, a fost căsătorită strategic cu un pașă influent din Balcani, a avut descendenți care au servit în administrația imperială, inclusiv guvernatori și lideri militari, iar numele ei apare în mai multe registre de vakıf, ceea ce arată implicarea în viața socială și religioasă a epocii.

Ismihan Sultan (1545–1585) a fost fiica favorită a lui Selim și a sultanei Nurbanu. Căsătorită cu Sokollu Mehmed Pașa, marele vizir al imperiului timp de peste un deceniu, a fost patroană a artelor și a susținut construirea mai multor moschei și fundații caritabile.

Mezina, Fatma Sultan, a fost și ea căsătorită cu un înalt funcționar otoman, Kanijeli Siyavuş Pașa, mare vizir în mai multe rânduri. a finanțat construcția de școli și fântâni publice și se pare că ar fi avut o influență discretă în haremul condus de mama ei.

Haremul lui Selim

Lui Selim îi plăceau femeile frumoase, muzica și vinul, slăbiciuni care aveau să-i afecteze reputația și, în final, să-i scurteze viața. Deși nu a avut un harem la fel de numeros ca predecesorii săi, se pare că a avut multe concubine, chiar dacă Nurbanu a rămas o figură dominantă atât în viața personală, cât și în cea politică. Ulterior, influența pe care aceasta a exercitat-o a devenit tot mai evidentă, în istoria Imperiului Otoman urmând perioada cunoscută ca „Sultanatul femeilor”.

Selim al II-lea a domnit între 1566 și 1574, epocă în care Țările Române s-au aflat sub suzeranitate otomană, însă relațiile cu Valahia și Moldova au fost marcate de o relativă stabilitate. Domnitorii români din acea perioadă, precum Alexandru II Mircea în Țara Românească și Ioan Vodă cel Cumplit în Moldova, au oscilat între obediență și răzvrătire. În cazul Moldovei, unde Ioan Vodă a încercat să scape de influența otomană, Selim a reacționat în forță, trimițând o oaste care l-a înfrânt pe domnitor în 1574 și, în cele din urmpă, l-a executat brutal, într-o încercare de reafirmare a autorității în regiune.

În cronicile și izvoarele românești, sultanul a apărut rareori în prim-plan, pentru că nu a fost perceput ca un inamic de temut, cum fuseseră Suleiman Magnificul sau Baiazid I, ci mai degrabă ca un sultan slab, lipsit de voință și condus de alții. Cronicarii români, mai ales în contextul conflictului cu Ioan Vodă cel Cumplit, au subliniat pasivitatea lui militară, punând accent pe deciziile luate de marele vizir sau de ieniceri în numele lui.

Moartea sultanului Selim

În ciuda neimplicării sale pe câmpul de luptă, Selim al II-lea a fost activ în alte „domenii”. Era cunoscut pentru consumul excesiv de alcool, în special de vin din Cipru, insulă pe care a cucerit-o printr-un război sângeros cu venețienii, iar acest viciu avea să-i aducă sfârșitul.

Potrivit cronicilor, Selim, care era în stare de ebrietate, a murit în ziua de 13 decembrie 1574, la vârsta de 50 de ani, după ce a alunecat în baia sa de marmură din Palatul Topkapı, lovitura suferită la cap fiindu-i fatală. Sultanul fost înmormântat cu onoruri în mausoleul de lângă Moscheea Hagia Sophia, dar dispariția sa a alimentat multe glume și ironii în rândul supușilor și chiar al elitei otomane.

Selim al II-lea nu este considerat astăzi nici reformator al imperiului, nici cuceritor, dar viața sa de familie și mai ales influența soției, Nurbanu Sultan, au deschis calea spre o perioadă în care femeile din harem au influențat decisiv politica otomană. Prin fiul său, Murad, și prin nepoții săi, a lăsat o moștenire dinastică importantă, iar modelul lui de conducere – de la distanță – avea să fie replicat de mulți dintre urmași.

În cultura populară turcă, Selim al II-lea este privit cu multă indulgență. Nu este o figură glorificată, dar apare frecvent în povești drept „sultanul care a iubit vinul mai mult decât sabia”. În serialul turcesc „Secolul magnific: Kösem” este portretizat ca un bărbat sfâșiat între dorințele personale și datoria imperială, influențat de intrigile din harem și de ambiția mamei sale, Roxelana.

Văzut mai mult un om al plăcerilor decât al strategiilor, a fost un simbol al tranziției de la epoca marilor cuceritori la cea a domniilor influențate din umbră de femeile din harem.