Prinții din colivia de aur

Povești din Kafes, temnița invizibilă de la Topkapı

În spatele fastului de la Palatul Topkapı, dincolo de pavilioanele cu mozaicuri orientale și de grădinile parfumate, se ascundea o lume închisă, tăcută, și adesea tragică: Kafes.

Numele înseamnă „Colivia” și, deși nu avea zăbrele de fier, locul era o închisoare în toată regula. Acolo erau închiși prinții otomani, fiii și frații sultanului, nu pentru vreo crimă, ci pentru simplul fapt că, din punct de vedere ereditar, puteau amenința tronul.

Sistemul a apărut în secolul al XVII-lea, ca o soluție „umanitară” la o practică și mai crudă: fratricidul dinastic. Timp de câteva secole, la urcarea pe tron, un sultan nou-ales își elimina frații, de obicei prin sugrumare, pentru a preveni conspirațiile și revoltele în sânul familiei. Mehmed al III-lea, de exemplu, și-a început domnia, în 1595, prin executarea a 19 frați. Ororile au devenit atât de revoltătoare, încât s-a decis că este „mai bine” ca acești potențiali rivali să fie izolați pe viață într-un apartament special al haremului imperial.

Kafes era situat în interiorul Palatului Topkapı, într-o zonă strict păzită, unde viitorii moștenitori ai tronului trăiau zeci de ani în izolare. Aveau servitori, grădini private, acces la muzică, poezie și educație, dar nu aveau voie să participe la viața politică sau, uneori, nici măcar să se căsătorească. Zilele se scurgeau într-un fel de moarte lentă, în care mintea și trupul se topeau sub incertitudine și tăcere.

Mulți dintre acești prinți, ieșiți din Kafes doar la moartea unui frate sau a unui unchi, nu erau pregătiți pentru conducere. Sultanul Mustafa I, eliberat din „colivia de aur” după 14 ani, a avut un comportament bizar în timpul scurtei sale domnii (1617–1618, apoi 1622–1623). Istoricii sugerează că suferințele provocate de izolare i-au afectat profund sănătatea mintală.

Alt caz notoriu a fost sultanul Ibrahim I, supranumit „Ibrahim cel Nebun”. El a petrecut 23 de ani în Kafes, iar când a urcat pe tron, în 1640, după moartea fratelui său, Murad al IV-lea, a manifestat semne de paranoia, cruzime și impulsivitate. A fost în cele din urmă detronat și executat.

Kafes nu era doar o măsură de protecție politică, era și un mecanism de control absolut, pentru că sultanul devenea nu doar stăpân unic al imperiului, ci și al propriei familii.

În secolul al XIX-lea, sultanii aveau o atitudine mai permisivă: prinții închiși aveau acces la o educație mai bună și uneori chiar părăseau temporar “închisoarea”. Abdul Hamid al II-lea, care avea să devină unul dintre cei mai influenți și controversați sultani ai epocii moderne, și-a petrecut o parte din tinerețe în izolare, dar a învățat să-și ascundă emoțiile și să depășească cu viclenie intrigile palatului.

Abdul Hamid al II-lea (1842–1918) a locuit și el în Kafes în perioada domniei fratelui său, sultanul Abdulaziz. Nu a fost închis complet, dar viața lui a fost sever monitorizată și a devenit ulterior unul dintre cei mai autoritari sultani. După detronare, a fost izolat sub supraveghere strictă, în palatul Beylerbeyi, până la moarte, în 1918.

Mehmed al VI-lea Vahideddin (1861–1926), ultimul sultan otoman, a trăit o perioadă relativ restrânsă înainte de urcarea pe tron în condiții apropiate de cele din Kafes. A preluat puterea în 1918, într-un moment de declin profund al Imperiului, iar după abolirea sultanatului a fost exilat și a murit în Italia, la San Remo, departe de temnița de aur de la Palatul Topkapı.