Prima revoluție modernă în Persia – prăbușirea dinastia Qajar și ascensiunea lui Reza Pahlavi
La începutul secolului XX, Persia se afla sub conducerea dinastiei Qajar, care domina viața politică și socială încă din anul 1794.
Primul reprezentant al acesteia a fost Agha Mohammad Khan, care a încercat consolidarea puterii după perioada tulbure a Războiului Civil (Anii Întunecați ai Iranului), dar, din cauza dominanței tribale și a relațiilor complicate cu marile puteri europene, Persia a rămas mult timp marcată de corupție și de influența societății profund tradiționaliste, în care aristocrația tribală și cea clericală erau dominante.
După încheierea Primului Război Mondial, dinastia Qajar a fost considerată ineficientă în noul context geostrategic, iar suveranul ei, șahul Ahmad, ușor de înlăturat.
În noaptea de 21 februarie 1921, colonelul Reza Khan, comandant al Brigăzii de cazaci persani (unitate de elită ce fusese înființată de șahul Naser al-Bin în 1879, care a sfârșit prin a-l asasina), a intrat în Teheran în fruntea a 3.000 de soldați, neîntâmpinând niciun fel de opoziție. Contemporanii amintesc că mișcarea a fost coordonată în bună parte de Seyyed Zia Tabatabaee, un jurnalist reformist cu convingeri liberale, sprijinit de britanici, care a devenit premier la câteva ore după intrarea trupelor în capitală, declarând starea de asediu: „Toți locuitorii Teheranului să păstreze liniștea… Gazetele se închid… toate activitățile neesențiale se suspendă.”
„Guvernul de literați, cum îl numea cronicarul acelor evenimente, Mohamed Essad bey, pentru calitățile poetice ale miniștrilor, părăsește orașul, lăsându-l pradă jafurilor și crimelor. De îndată însă se simte mâna energică a colonelului Reza. Câteva spânzurători pun capăt dezordinilor și apoi câteva arestări printre vechii exploatatori ai vieții sociale umplu de bani castele golite ale Hiatului.
Echilibrul financiar se restabilește prin impozitul forțat pe capital, liniștea și ordinea cuprind trebile statului. Șahul Ahmad îl numește pe Reza Khan generalisim al armatei și ministru de război. O epocă nouă începe în Persia, în care acest colonel de cazaci va dovedi calități de om de stat cu mare orizont politic. Intră în relații pașnice cu vecinii, reușind să încheie cu Moscova un tratat, în 1921, prin care Persia e scutită de plata numeroaselor datorii ce le contractase de la vechea Rusie și obține totodată însemnate concesiuni teritoriale, care îi asigură ieșire la Marea Caspică și drumul de fier de la Tatviz și lacul Ourmia.
Dizolvă Parlamentul și declară război birocrației. Statul condus atât de multă vreme de curteni și mandarini intră într-o fază nouă, iar armata comandată până acum de birocrați și poeți intră sub conducerea directă a acestui ostaș, care avea să-i dea o viață plină de demnitate și cavalerism.
Dar Reza Khan nu se oprește aici. Îl sfătuiește pe șahul Ahmad să plece într-un lung voiaj pentru a cunoaște lumea. Nici nu apucă șahul să treacă granița cu întreaga lui caravană că Reza Khan intră în palat și primenește lucrurile. Bătrânii curteni înrăiți în lingușiri au fost înlăturați și Reza Khan s-a instalat ca dictator atotputernic în statul persan, pentru a sfârși prin alegerea sa ca suveran, în decembrie 1925”, consemnau jurnaliștii vremii.
Reza Khan l-a îndepărtat și pe partenerul său, Tabatabaee, după doar câteva luni, devenind el însuși prim-ministru în 1923. În octombrie 1925, Parlamentul Persiei a votat abolirea dinastiei Qajar și proclamarea lui ca suveran. Pe 25 aprilie 1926, a fost încoronat ca Reza Shah Pahlavi.
În rândurile burgheziei urbane și clasei de mijloc, mișcarea a fost bine primită. Oamenii îi vedeau pe noii conducători ai Persiei drept garanți ai formării unui stat puternic, descriindu-l pe liderul militar ca „salvator al monarhiei”.
Reformele sociale și modernizarea rapidă
Sprijinit de britanici, mai ales de generalul Edmund Ironside, Reza Shah i-a îndepărtat pe ofițerii ruși din anturajul său și a inițiat o serie de reforme pentru a transforma Persia într-un stat modern și centralizat. Printre măsurile pe care le-a luat s-au aflat:
Secularizarea și reforma justiției: înființarea instanțelor civile și reducerea influenței clerului
Învățământ și cultura persană – a pus bazele Universității din Teheran (în 1934) și a promovat limba persană
Emanciparea femeilor: în 1936, a promulgat o lege prin care interzicea purtarea vălului islamic. Mișcarea a fost printre cele mai controversate, dar a avut un mare impact social.
Șahul Reza a desființat partidele politice, a instaurat cenzura, a restrâns numărul publicațiilor și a înăsprit controlul asupra clerului, iar în 1935, a schimbat numele țării din Persia în Iran.
„O asemenea denumire îşi are obârşia în „Aryānām”, care ar însemna Ţara Arianilor. Întru susţinerea tezei sale, şahul afirmă că numele de Persia nu se referă decât la o singură parte a imperiului său şi că persanii, de fapt, vorbind despre ţara lor, au chemat-o totdeauna Iran. Ceea ce poate să fie adevărat.
Însă numele Persia e legat de acela al împărăţiei pe care Cirus reuşise să o facă “cea mai întinsă din lume”. E legat apoi de paginile istorice pe care le cunoaştem toţi, fiindcă le-am studiat pe băncile şcolii, iar gloria falnicului întemeietor al Imperiului Persan se răsfrânge şi astăzi asupra îndepărtaţilor lui coborâtori…
Noul botez ar putea satisface un orgoliu de rasă, dar nu foloseşte câtuşi de puţin tradiţiilor istorice. În orice caz, ceea ce a decretat “Tronul Păunului” este lege şi acum geografii se grăbesc să-şi corijeze hărţile”, scriau ziarele din întreaga lume.
În septembrie 1941, șahul Reza Pahlavi se afla în palatul său din Teheran. Omul care își impusese cu mână de fier viziunea modernizării Iranului devenea acum prizonierul unui destin pe care nu-l mai controla. Tancurile britanice și trupele sovietice ocupaseră nordul și sudul țării. Oficial, veniseră pentru a garanta siguranța rutelor de aprovizionare către Uniunea Sovietică. Neoficial, își pierduseră încrederea în liderul care, deși proclamase neutralitatea Iranului, părea prea apropiat de Germania nazistă.
„Am modernizat o națiune, dar n-am reușit să-mi conving aliații că intențiile mele sunt sincere”, ar fi spus Reza Shah într-un cerc restrâns în acele zile.
Contextul internațional era exploziv. Începuse Al Doilea Război Mondial, iar Iranul, bogat în petrol și cu o poziție strategică între URSS, India și Orientul Mijlociu, devenise un pion pe tabla de șah a marilor puteri. Regimul lui Reza Shah dezvoltase relații comerciale și diplomatice cu Germania, iar prezența a peste o mie de „consilieri tehnici” germani în țară ridica suspiciuni serioase pentru britanici și sovietici.
Invazia anglo-sovietică din august 1941 a fost rapidă și zdrobitoare. Reza Shah a fost obligat să abdice pe 16 septembrie în favoarea fiului său, Mohammad Reza Pahlavi, un tânăr de 22 de ani. În acea dimineață, bătrânul monarh și-a semnat propria ieșire din istorie cu o mână tremurândă. A fost trimis în exil mai întâi în Mauritius, apoi în Africa de Sud, acolo unde avea să-și trăiască ultimii ani ai vieții, fără să-și mai revadă niciodată țara.
Reza Shah a murit la Johannesburg, pe 26 iulie 1944, la vârsta de 66 de ani, și a fost înmormântat în Moscheea Al-Rifa’i din Cairo, departe de palatele strălucitoare ale Iranului natal sau de liniștea munților Elborz. Trupul său a fost repatriat abia după încheierea războiului, în 1950, și înhumat într-un mausoleu special construit la Teheran. Acesta avea să fie demolat în 1980, de revoluționarii ayatollahi, după prăbușirea regimului fiului său, Mohammad Reza Pahlavi.
Cu puțin timp înainte de Revoluția Islamică, pe 14 ianuarie 1979, au apărut relatări potrivit cărora rămășițele lui Reza Shah ar fi fost mutate din nou în Egipt și depuse în mausoleul regal din Cairo. Însă, într-un documentar din 2015, numit “De la Teheran la Cairo”, nora sa, împărăteasa în exil Farah, a susținut că trupul s-ar afla încă în Teheran. În 2018, un corp mumificat, despre care se crede că i-ar fi aparținut monarhului, a fost descoperit în apropierea fostului mausoleu, un oficial iranian confirmând că rămășițele au fost îngropate în aceeași zonă.
Pentru unii istorici, Reza Shah a fost un tiran cu mână de fier, obsedat de control și disciplină. Pentru alții, a fost arhitectul unui Iran modern, pentru că a construit căi ferate, a reformat educația și a redus puterea clerului, dar, ca mulți lideri ai secolului XX, a fost devorat de propriii săi aliați.