Prietenul din umbră: Chibici Râvneanu i-a fost alături în cele mai grele momente lui Eminescu
Printre cei mai statornici și devotați prieteni ai lui Mihai Eminescu s-a aflat, pe lângă Theodor V. Ștefanelli, un alt bucovinean, coleg de liceu cu poetul, deși nu din aceeași clasă: Alexandru Chibici Râvneanu (Revneanu, în unele surse).
Cunoștința lor datează din copilărie, din vremea în care elevii români de la liceul din Cernăuți participau duminica la predicile severe ale părintelui Veniamin Iliuț. În afara acestor întâlniri oficiale, băieții se întâlneau în orele libere pentru a citi prețioasele cărți din biblioteca dascălului Aron Pumnul.
Alexandru Chibici Râvneanu s-a născut la 13 mai 1849 (sau 1847), în comuna Revna de pe Prut și a fost fiul unui preot. A urmat liceul la Cernăuți, dar a fost un elev mediocru, cu rezultate modeste mai ales la limba germană. Chibici a rămas repetent în clasa a IV-a, dar și-a continuat cu perseverență studiile. La limba română, sub îndrumarea lui Aron Pumnul, a avut rezultate ceva mai bune.
După încheierea liceului, a vrut să devină preot, ca tatăl său, apoi s-a răzgândit și și-a propus să studieze medicina, ca, în cele din urmă să ajungă „studinte în legi” la Universitatea Rudolfină din Viena.
La un an după sosirea lui Chibici la Viena, deci în 1869, după o îndelungată despărțire care dura încă din jurul anului 1863, tinerilor care studiaseră pe vremuri la Cernăuți le-a fost rezervată o mare surpriză, cu atât mai mare cu cât nimeni nu o bănuia: sosirea neașteptată și emoționantă a îndrăgitului lor prieten, Mihai Eminescu.
Pe malurile albastre ale Dunării, prietenia începută sub privirea blândă a profesorului Aron Pumnul, pe când trăiau cu toții în “vesela grădină a Bucovinei natale” a fost reluată cu aceeași căldură și a crescut legându-i până dincolo de mormânt.
Cei doi au făcut parte din gruparea „cosmopoliților”, adepți ai direcției junimiste și ai lui Titu Maiorescu, aflându-se în opoziție cu „naționaliștii” grupați în jurul lui Ioniță Bumbac.
Chibici a fost implicat activ în organizarea serbării de la Putna din 1871, iar după încheierea studiilor universitare s-a reîntors în România, la îndemnul lui Eminescu, preferând un viitor incert acasă în locul unui post sigur în administrația austriacă. Din 1875, a fost numit revizor școlar în județul Fălciu, prin ordinul dat de Titu Maiorescu, în același timp în care Eminescu ocupa o funcție similară în Iași și Vaslui.
Pe la mijlocul lunii noiembrie 1877, bucovineanul s-a fost înrolat ca voluntar în armată și și-a servit țara până la încheierea tratatului de la Berlin, ajungând chiar și sergent, după cum el însuși relatează plin de vervă în paginile de memorii „Din viața mea de voluntar”, publicate în aprilie 1883 în „Convorbiri literare”:
„În acest scurt timp m-am făcut brigadier și, mai târziu, sergent, trecând prin toate micile mizerii ale acestei vieți. Neputând rezista greutăților războiului, m-am îmbolnăvit grav și, așezat într-un furgon ca un pui de bogdaproste, m-am întors în țară, unde m-am însănătoșit curând.”
La întoarcerea din campania militară, Chibici Râvneanu s-a stabilit la București, unde a lucrat ca funcționar la Căile Ferate Române. În tot acest timp, prietenia cu Eminescu a rămas la fel de apropiată ca în perioada studenției.
“Cu ocazia serbării onomastice a unui bun prieten al lui Eminescu, Ioan Luță, la Viena, Th. V. Ștefanelli, amintindu-și de o nuvelă a lui Leon Negruzzi, “Vântul soartei”, a propus ca prietenii și colegii adunați la acea masă să se întâlnească din cinci în cinci ani, într-un loc stabilit dinainte.
„Jurarăm cu toții că ne vom ține de cuvânt și hotărârăm ca întâia noastră întâlnire să aibă loc la București, în ziua de 15 august 1878.”
Și, fiind oameni de cuvânt, Th. V. Ștefanelli și Vasile Morariu au pornit din Bucovina spre capitala României neatârnate.
„Întâiul nostru gând a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul “Timpul”. Pe drum ne-am întâlnit cu A. Chibici Râvneanu, unul dintre cei jurați, care sosise chiar atunci de pe câmpul de luptă din Bulgaria, spre a se întâlni cu noi.
Ne-am dus la Hotelul Dacia, unde se afla atunci redacția „Timpului”. În prima sală l-am găsit pe un domn (Caragiale), călare pe un fel de cal de lemn care-i ținea loc de scaun. Scria la o masă înaltă și ne-a spus că Eminescu se află în camera alăturată.
Am intrat în a doua sală și l-am găsit pe Eminescu scriind la o masă lungă, acoperită cu ziare. Era îmbrăcat doar în cămașă și pantaloni, iar în fața sa se afla un talger cu fructe, din care gusta în timp ce scria un articol pentru “Timpul”.
Bucuria lui a fost mare când ne-a văzut, căci nu ne mai întâlniserăm din vremea serbării de la Cernăuți, din 1875.
— Ce mai faci, puiule? l-am întrebat.
— Mizerie, băieți, veșnică mizerie… Am ajuns jurnalist, adică… calic. Iată… și făcând un gest cu mâna, ne-a arătat zâmbind talgerul cu fructe de pe masă”, notează Constantin Nastasi într-un articol dedicat lui Chibici, publicat în 1935.
În aprilie 1882, bucovineanul a cerut împământenirea, adică cetățenia română, care i-a fost acordată prin votul Parlamentului. Un an mai târziu, când Mihai Eminescu a fost trimis pentru internare la Sanatoriul Oberdöbling din Viena, el a fost cel care l-a însoțit în călătoria grea, fiindu-i alături în acel moment tulburător al vieții sale.
Eminescu i-a trimis din sanatoriu o scrisoare sfâșietoare, plângându-se de lipsuri, izolare și incertitudinea viitorului, pe care o reproducem integral:
„Sufăr cumplit, iubite Chibici, din pricina loviturii morale pe care mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă, care va avea influență asupra întregului rest al vieții pe care o voi mai avea de trăit. De asemenea, nu știu nimic despre poziția pe care mi-ați creat-o în acest institut. Cine plătește pentru mine aici și cine are grijă de mine? Dl. Maiorescu a trecut pe aici într-o zi, dar a stat mai puțin de un minut și nu mi-a spus nimic în ceea ce mă privește. Așa încât, deși mi-am revenit în fire de mai bine de două săptămâni, nu știu absolut nimic despre soarta care mă așteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat să petrec aici ani întregi fără necesitate. Doctorii mi-au spus că trebuie să-ți scriu ție în această privință.
Îmi aduc, într-adevăr, aminte că am venit cu tine în tren, dar din acel moment nu mai știu nimic, decât că am fost închis și am suferit nu numai de halucinații, ci și, mai mult încă, de foame.
Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de dl. Maiorescu și de tine. Eu știu că tu nu ai mijloace pentru a te îngriji de mine în starea în care sunt. Îmi sunt, așadar, necunoscute măsurile pe care dl. Maiorescu a binevoit să le ia în privința mea, și văd, pe de altă parte, că doctorii de la institut nu știu nici ei nimic. Se mărginesc să-mi menționeze doar numele domniei sale și al tău, ceea ce – în izolarea în care mă aflu – nu e de natură să mă liniștească.
Și, în adevăr, nu-ți poți închipui starea în care se află un om într-un institut de alienați, după ce și-a revenit în fire. Neavând nimic de făcut, închis alături de un alt individ, hrănit prost – cum se obișnuiește prin spitale – și lăsat pradă celor mai apăsătoare griji în privința viitorului, îmi este teamă chiar să-mi plâng soarta, căci și aceasta ar fi interpretată ca un semn de nebunie.
Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu. Aș vrea să scap cât mai repede și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de când mă aflu, nu am avut niciodată fericirea de a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea – iată cele două stări continue în care trăiește acest nenorocit al sorții.
Al tău prieten,
M. Eminescu”
În ziua de 26 februarie 1884, Chibici, trimis de Titu Maiorescu și de prietenii din București, l-a însoțit pe poet într-o scurtă călătorie în Italia, o experiență pe care acesta, aflat în suferință, a perceput-o mai degrabă ca o povară.
După întoarcerea în țară, Eminescu a petrecut o vreme în Iași, în vreme ce Chibici devenise șef de birou special la Contenciosul C.F.R. Cei doi au continuat corespondența, iar scrisorile lui Eminescu din acea perioadă reflectă degradarea accentuată a stării sale de sănătate.
După moartea lui Eminescu, Chibici-Râvneanu a continuat să trăiască discret, păstrând vie memoria prietenului său. S-a stins din viață în aprilie 1917, la București, și a fost înmormântat în Duminica Floriilor la Cimitirul Bellu, nu departe de mormântul lui Mihai Eminescu.
Surse:
Alexandru Chibici-Revneanu, amicul lui Eminescu, Constantin Nastasi, 1935
Ilie E. Torouțiu, A. Chivici-Revneanu cătră Ion Slavici, scrisoare din 1886