Povestea Electrecord: De la visul unui evreu filantrop la patrimoniul sonor al României

Pe Șoseaua Viilor de la periferia Capitalei, pe o parcelă căreia i s-a atribuit numărul 17 (la acel moment era un maidan de cartier acoperit cu gunoaie) s-au înălțat în vara anului 1934 Uzinele Electrecord.

Până atunci, imprimarea unei piese românești pe o placă de patefon însemna deplasarea artiștilor în străinătate, la Berlin sau la Viena, cheltuieli de cazare, transport, vamă, și mai ales regimul contingentării mărfurilor, care paraliza complet dezvoltarea industriei muzicale.

Proprietarii, soții Emilia și Nathan Mischonzniki, erau filantropi și comercianți evrei, aveau mai multe afaceri în capitală, au fost ctitori ai sediului școlii primare de băieţi „Malbim” a Comunităţii evreilor din Bucureşti și dețineau un mare magazin de instrumente muzicale în zona Colței. În 1929, au fondat o societate anonimă pe acțiuni al cărei obiect de activitate a fost „comercializarea și industrializarea oricărei operațiuni în legătură cu muzica și artă în general”.

Ideea de a înființa casa de discuri a fost a lui Nathan, care în 1932 a cumpărat din Germania mai multe echipamente de producție și le-a adus în România, punând astfel bazele viitoarei fabrici. Bătrânul întreprinzător a colaborat în primii ani cu celebrele case Odeon și Columbia, dar nu a apucat să-și vadă proiectul finalizat, pentru că s-a stins în aprilie 1935, la vârsta de 76 de ani.

Până în 1937, compania nu a avut un studio de înregistrare propriu și s-a limitat la multiplicarea plăcilor înregistrate în străinătate. Ulterior a început să producă primele materiale muzicale la București, sub mărcile Perfection, Homorod, Cristal, pentru ca, din anul 1938, toate noile discuri să poarte marca Electrecord.

Otto, fiul lui Mischonzniki, a continuat afacerea familiei, dar aceasta s-a stins prematur, la doar 46 de ani, la Veneția, în octombrie 1939. Doi ani mai târziu se pare că societatea, care era furnizor al Casei Regale, a început să aibă probleme financiare, pentru că inginerul Ion P. Gigurtu (politician de extremă dreaptă, ministru în mai multe rânduri, premier al României între iulie și septembrie 1940) a cerut în instanță poprirea oricăror sume de bani provenite din vânzarea acțiunilor, în baza unui contract de creditare neonorat de proprietari.

În 1942, ziarul Rampa a publicat un interviu cu directorul de la acea vreme al Uzinelor Electrocord, realizat la studiourile de producție din Șoseaua Viilor:

“O sală mare, capitonată, fără ecou, dotată cu două piane de concert Steinway și Blüthner, cu microfoane speciale care transmit undele sonore către aparatele de înregistrare din laboratorul alăturat. Acolo, cântecul este mai întâi înregistrat pe un disc de ceară, apoi transferat pe un disc metalic original, transformat într-o matriță mamă și, în cele din urmă, într-o matriță de presaj.

În aceeași sală se află și un aparat rar, numit vibrafon, care oferă un timbru distinct muzicii de orchestră, în special în tangouri. Scaunele și pupitrele destinate orchestrei întregesc decorul.

– Ați avut recent o orchestră mare înregistrând aici?

– Chiar de curând, Orchestra Societății Române de Radiodifuziune, împreună cu Corul Radio și solista Lia Botez au înregistrat pentru „Poșta ostașului”. În total, peste 80 de persoane. Iar orchestra noastră proprie, condusă de maestrul Gerd Villnow (dirijor și compozitor de origine germană, celebru în perioada interbelică), este nelipsită din studio…”

Lista artiștilor care au trecut pragul studioului Electrecord în primii ani de la înființare a fost lungă, începând cu Grigoraș Dinicu, Ionel Budișteanu, frații Stănescu, Victor Predescu, Dinu Șerbănescu, dar și interpreți precum Ioana Radu, Maria Tănase, Rodica Bujor, Maria Lătărețu, Jean Moscopol, Gică Petrescu, Ion Luican, Ion Dacian și mulți alții.

Uneori, noile voci erau descoperite în teatre de revistă sau chiar în restaurante. Alteori, conducătorii de orchestră erau cei care semnalau apariția unei tinere speranțe. Aceasta era invitată la o probă pentru a se testa dacă are „voce fonogenică”, adică potrivită pentru microfon. Nu toți treceau acest test din prima: Gică Petrescu, de exemplu, a avut câteva imprimări nereușite la studiourile Odeon din Berlin din cauza unei poziționări defectuoase la microfon, dar la București, Electrecord l-a transformat în unul dintre cei mai apreciați cântăreți ai epocii.

În timpul războiului, aprovizionarea cu materie primă pentru fabricarea discurilor a intrat în impas, iar Societatea Electrecord a publicat mai multe apeluri publice îndemnându-și clienții să aducă la sediu plăcile vechi sau sparte, pentru a le utiliza pentru fabricarea unora noi, promitându-le oamenilor că vor primi la schimb plăci „cu muzică modernă și națională”.

Naționalizată în vara anului 1948 de comuniști, și-a păstrat numele și treptat și-a modernizat utilajele de producție, importând tehnologie de la fabrica similară din Cehoslovacia și trecând de la discurile de ebonită la cele de vinil. La mijlocul anilor ‘50, numărul plăcilor produse la Electrecord a crescut de la 50.000 la 1.000.000 pe an, iar domeniile s-au extins de la romanțe, muzică ușoară și populară la muzică clasică, operă, povești pentru copii și piese de teatru.

În anii ‘60 – ‘70, Electrecord a conservat „fonoteca de aur” şi a editat pe discuri marile colecţii etnografice şi folclorice ale lui Constantin Brăiloiu, imprimate iniţial pe cilindri de ceară, a eternizat glasurile marilor artişti ai perioadei interbelice și vocile lui Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Vianu, George Călinescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga şi George Enescu, preluate din arhivele familiilor sau din înregistrările făcute de Radiodifuziunea Română.

„După 1990, Electrecord intră treptat în declin, odată cu apariția concurenței și cu utilizarea CD-urilor ca mediu predilect. Societatea se găsește în impas în jurul anului 1996, când producția stagnează din lipsă de cereri, însă doi ani mai târziu ea este salvată prin achiziționarea utilajelor sale de către o societate britanică contra sumei de 40 de mii de dolari și prin vinderea clădirii în care se afla fabrica. Cu acești bani este cumpărat un studio de înregistrări performant.

Ulterior acestei schimbări, activitatea societății se reprofilează pe reeditări și înregistrări. CD-urile produse sunt multiplicate în România, Ungaria sau Anglia. În 2003, angajații societății preiau de la stat pachetul majoritar de acțiuni al companiei (59,76%).

Electrecord București (ELRD) intră în insolvență, potrivit deciziei Tribunalului București din 29 ianuarie 2018, se arată într-un raport al companiei transmis Bursei de Valori București.

În prezent, noua echipă Electrecord demarează un plan de redresare, lucrând la reluarea editărilor și reeditărilor de discuri cu muzica unor artiști importanți ai ecosistemului muzical local și internațional și la diversificarea serviciilor oferite de companie, încercând totodată să restaureze istoria celui mai important label din istoria României”, se arată în istoricul publicat pe site-ul societății.