Muhammad Ali, părintele Egiptului modern – de la orfanul din Kavala la stăpânul Nilului
În primii ani ai secolului al XIX-lea, teritoriul Egiptului, provincie a Imperiului Otoman, era sfâșiat de luptele interne și ambițiile marilor puteri europene. În acest context tulbure, un om fără titluri nobiliare, dar cu o voință de fier și o viziune rar întâlnită, a reușit să schimbe radical destinul țării: Muhammad Ali.
Dintr-un orășel otoman la poarta puterii
Muhammad Ali a venit pe lume pe 4 martie 1769 într-un sătuc din Albania și a crescut în Kavala, un mic oraș-port din Macedonia otomană, într-o familie albaneză modestă. Tatăl lui, un comerciant de tutun, a murit prematur, iar copilul a fost crescut de un unchi care era ofițer local. Nu a avut parte de educație formală, dar s-a dovedit a fi ager și întreprinzător, cu un simț înnăscut al afacerilor și al negocierii.
Ajuns la adolescență, a intrat în serviciul armatei otomane și, în 1801, a fost trimis în Egipt ca parte a contingentului menit să alunge trupele franceze ale lui Napoleon Bonaparte. Nu bănuia nimeni că acest tânăr albanez avea să devină, în doar câțiva ani, cel mai influent lider al regiunii.
Ascensiunea unui strateg redutabil
După plecarea francezilor, teritoriul Egiptului a fost cuprins de lupte pentru putere între mameluci, otomani și diverși lideri locali. Muhammad Ali s-a dovedit un maestru al intrigilor și al alianțelor temporare, astfel că în 1805, sprijinit de populația locală și de clerul musulman, a fost numit wali (guvernator) al Egiptului de sultanul otoman Selim al III-lea. În 1811, într-un act de cruzime considerat de unii istorici strategic, a invitat toți conducătorii mameluci la o sărbătoare în Cairo și i-a masacrat, eliminându-și principalii rivali și devenind conducător absolut al țării.
Reformatorul cu ambiții imperiale
Din acel moment, Muhammad Ali a transformat Egiptul din temelii. A creat o armată modernă, instruită de ofițeri europeni și dotată cu arme produse în fabricile locale, a naționalizat pământurile, a înființat școli militare, academii medicale și institute tehnice, a sprijinit agricultura și a trimis sute de tineri egipteni să studieze în Franța și Italia.
În aceea epocă în care femeile din Orient nu aveau acces nici măcar la educația de bază, Muhammad Ali a inițiat o reformă ce părea de neimaginat: înființarea unei școli de medicină pentru femei. Era anul 1832, iar Egiptul se afla în plin proces de modernizare, însă medicina egipteană se confrunta cu o problemă practică: femeile refuzau să fie tratate de bărbați.
Așa a apărut la Cairo Madrassat al-Tibb lil-Banat, prima școală de moașe și asistente din lumea arabă, organizată sub directa supraveghere a medicului francez Antoine Clot Bey. Tinerele eleve, unele dintre ele sclave eliberate, orfane sau fiice de soldați, învățau într-o școală aflată într-o suburbie a orașului Cairo. Cursantele primeau educație gratuită, cazare, hrană și un indemnizație modestă. Pentru a evita scandalul public, fetele trăiau în izolare, într-un regim aproape de internat, și erau instruite de profesori bărbați, care predau din spatele unor perdele.
Programa era ambițioasă: anatomie, igienă, obstetrică, vaccinare, farmacologie, multe dintre noțiuni predate în franceză, cu ajutorul traducătorilor egipteni. Durata cursurilor era de cinci ani, iar absolventele primeau titlul de „moașe licențiate ale guvernului”, fiind repartizate în spitale, palate regale sau trimise în expediții sanitare care se desfășurau în mediul rural.
Curtea egipteană, conservatoare și dominată de tradiție, a privit cu suspiciune experimentul, dar viceregele nu s-a lăsat intimidat: a ordonat ca toate femeile din haremurile oficiale să fie vaccinate de noile moașe.
Reformele lui Muhammad Ali nu aveau doar scop intern, el visa să întemeieze un imperiu propriu. A cucerit Sudanul, a invadat Siria și a sfidat Imperiul Otoman, cerând să fie recunoscut ca suveran ereditar. În 1839, armata sa a învins otomanii, dar presiunea marilor puteri europene l-a forțat să accepte un compromis: i s-a recunoscut statutul de vicerege ereditar, dar ambițiile imperiale au fost frânate.
Viața de familie și obiceiurile de la curtea egipteană
Curtea viceregelui din Cairo era o combinație între luxul oriental și rigoarea militară. Se spune că Muhammad Ali se trezea la 5 dimineața și petrecea ore întregi citind rapoarte și primind delegații. Nu tolera lenevia sau corupția și își disciplina chiar și propriii săi fii cu severitate.
Deși conducător autoritar, era devotat familiei sale. A avut mai multe soții și concubine, conform tradiției vremii, dar favorita lui a fost Amina Hanim, o albaneză care îi fusese alături din tinerețe. Împreună au avut mai mulți copii, fiul cel mare, Ibrahim Pașa, un general strălucit, fiind desemnat succesor.
În 1814, Amina a efectuat un pelerinaj la Mecca (Hajj), un eveniment notabil, deoarece a fost însoțită de o suită fastuoasă, de ordinul a peste 500 de persoane. Călătoria a fost nu doar una religioasă, ci și un gest diplomatic: ea a distribuit daruri somptuoase nobilimii arabe și a fost primită cu onoruri demne de o regină, iar pelerinajul i-a consolidat prestigiul în lumea musulmană. După întoarcerea în Egipt, a primit supranumele de Hanim al-Kabira (“Marea Doamnă”), devenind un simbol al dinastiei în formare.
Deși sursele istorice otomane nu abundă în detalii despre viața intimă a femeilor din harem, cronicile europene și notele călătorilor occidentali au descris-o pe Amina drept o femeie inteligentă, demnă și discretă, care a știut să-și păstreze locul într-o lume dominată de ambiții masculine și intrigi politice.
Soția lui Muhammad Ali a încetat din viață în 1824, cu aproape 24 de ani înainte de moartea lui, și a fost înmormântată cu onoruri la Cairo, într-un mausoleu rezervat femeilor din familia conducătoare. După decesul ei, viceregele Egiptului a continuat să aibă relații cu concubinele de la curte, dar niciuna nu a atins statutul și influența fostei favorite.
Femeile din haremul egiptean nu proveneau exclusiv din înalta societate otomană, ci erau adesea fete din Caucaz, Anatolia sau Balcani, cumpărate sau dăruite suveranului. Educația lor era esențială: fetele învățau limba arabă și turca otomană, poezie clasică, artă muzicală și eticheta necesară vieții la palatul regal. Se aștepta de la ele să fie nu doar plăcute la chip, ci și abile în conversație și înțelepte în relațiile sociale. De altfel, femeile cu poziție ridicată influențau indirect deciziile politice, sprijinindu-și fiii sau intermediind alianțe prin căsătorii atent negociate.
Protocolul curții era riguros: pașa nu avea acces liber în harem decât însoțit de eunuci de încredere, iar servitoarele nu puteau ieși din palat fără aprobare specială. Când o concubină dădea naștere unui fiu, statutul ei se schimba: devenea umm walad („mamă a copilului”) și primea drepturi speciale, inclusiv protecție și venituri proprii.
Un aspect interesant al curții lui Muhammad Ali era separarea spațiilor: femeile aveau propriile grădini, băi, saloane și locuri de rugăciune. Palatul de vară din Shubra, de exemplu, avea secțiuni complet izolate, special concepute pentru confortul și intimitatea doamnelor.
Aflat pe malul Nilului, la nord de Cairo, în mijlocul unei oaze de verdeață luxuriantă, palatul din Shubra nu era doar un loc de refugiu estival pentru fondatorul dinastiei, ci o combinație între fastul otoman, rafinamentul european și ambiția de a arăta lumii că Egiptul putea rivaliza cu marile curți ale vremii.
Spre deosebire de palatele clasice otomane, care aveau o arhitectură închisă, Shubra era aerisită, deschisă către grădinile din jur, cu fântâni arteziene, arbori de portocal și saloane decorate cu oglinzi venețiene și candelabre de cristal. Sala centrală a palatului, cunoscută sub numele de Qasr al-Fuskia, era una dintre cele mai spectaculoase încăperi din Orientul Mijlociu: o imensă cameră rotundă, cu o cupolă amplă, pereții fiind împodobiți cu mozaicuri italiene și marmură adusă din Grecia. Aici, Muhammad Ali primea diplomați străini, guvernatori locali și chiar emisari ai sultanului otoman, cărora le demonstra subtil independența sa.
Pavilionul femeilor era izolat și generos decorat, avea propriile grădini și verande, iar băile, construite în stil hamam, combinau eleganța orientală cu instalații inspirate de sistemele europene moderne. Se spune că Muhammad Ali a adus ingineri italieni și francezi pentru a implementa sisteme de irigații în grădini și metode noi de canalizare.
Sfârșitul trist al viceregelui Egiptului
Începând cu anul 1845, sănătatea suveranului a început să se deterioreze, iar memoria a început să-l părăsească. Boala care l-a măcinat, cel mai probabil o formă de demență, l-a transformat într-o prezență tăcută în propriul palat.
În 1848, văzând că starea lui este ireversibilă, familia și oficialii curții au luat o decizie istorică: l-au declarat inapt pentru a guverna, iar conducerea a fost transferată fiului său, Ibrahim Pașa.
Destinul a fost crud cu dinastia chiar în acel moment de tranziție, pentru că Ibrahim Pașa a murit după doar câteva luni de domnie, în noiembrie 1848, înainte de a fi încoronat formal. Această pierdere neașteptată a lăsat Egiptul în criză politică, iar în lipsa unui moștenitor direct, puterea a trecut la nepotul lui Muhammad Ali, Abbas I, fiul unui fiu mai mic, Tusun Pașa, decedat cu ceva timp înainte.
Viceregele a murit uitat și izolat, în Palatul Ras El-Tin din Alexandria, pe 2 august 1849, la vârsta de 80 de ani. Nu era la acel moment conștient de pierderea fiului său și nici de faptul că dinastia pe care o clădise intrase deja într-o nouă etapă.
Trupul lui a fost înhumat în mausoleul somptuos pe care îl comandase în timpul vieții, în apropierea Moscheii Alabastre din Cetatea din Cairo, o clădire devenită simbol al domniei sale. Încă de la inaugurare, moscheea fusese gândită ca un loc de rugăciune, dar și ca un panteon menit să îi adăpostească rămășițele și amintirea.
Moartea lui Muhammad Ali a însemnat încheierea unei epoci de transformări radicale, dar și începutul unor decenii tulburi în istoria Egiptului, în care succesorii aveau să se confrunte cu provocări interne și presiuni externe tot mai puternice.
Deși a condus ca un despot și a folosit mijloace brutale pentru a-și impune autoritatea, Muhammad Ali este considerat părintele Egiptului modern. Reformele lui au pus bazele unei administrații eficiente și ale unui stat național, iar modelul său de guvernare a inspirat multe generații de lideri orientali.