Mărturiile tulburătoare ale surorilor Coposu. Instaurarea terorii și distrugerea elitelor în comunism
S-a stins din viață, la vârsta de 93 de ani, Rodica Coposu, ultima dintre cele patru surori ale liderului țărănist Corneliu Coposu. Dispariția acestei distinse doamne care, alături de Flavia Băleanu (dispărută în septembrie 2021, la vârsta de 96 de ani), a ținut vie memoria Seniorului este un prilej de a ne reaminti cât de greu încercată a fost familia Coposu în cei mai întunecați ani ai comunismului din România.
În dimineața zilei de 14 iulie 1947, odată cu arestarea liderilor Partidului Național Țărănesc la Tămădău, Corneliu Coposu, care se afla la sediul formațiunii din București, a fost reținut de autorități. În aceeași seară, Iuliu Maniu, simbolul rezistenței politice anticomuniste, a fost și el ridicat de forțele de ordine. Acele momente au prefațat valul de represiune care avea să se abată fără cruțare asupra elitei democratice a României.
Familia Coposu a resimțit rapid efectele: surorile cele mari, Cornelia (1911 – 1988, licențiată în Chimie) și Doina (1922 – 1990, absolventă a Facultății de Farmacie), și-au pierdut slujbele, mama, Aurelia, a fost lipsită de pensie, iar fiicele cele mici ale familiei, Flavia (1924 – 2021, pe atunci studentă) și Rodica (1932 – 2025, elevă la liceu la acel moment) au suferit cumplit din cauza lipsurilor materiale, dar mai ales din pricința umilinței și nesiguranței în care au fost nevoite să trăiască. Ani întregi n-au mai știut nimic despre fratele lor. Abia în 1954, la tribunal, surorile au reușit să-l zărească pentru o clipă. Deținut în cele mai dure temnițe – Aiud, Gherla, Văcărești, Jilava, Râmnicu Sărat – și supus izolării totale, Coposu a fost, în final, eliberat din penitenciar în 1962, bolnav, cu trupul devastat de suferință.
A fost însă exilat într-un sat pustiu din Bărăgan, unde a trăit sub supraveghere strictă încă doi ani, îngrijit de mama sa și de surorile ce făceau săptămânal naveta cu apa și pâinea necesare supraviețuirii.
Soția lui, Arlette, fusese arestată în 1950 și acuzată, împreună cu sora ei, France Marcovici, într-un proces politic înscenat pentru a implica Legația Franței din București. France a murit în temniță, în 1955, iar Arlette, care a fost eliberată după 14 ani de închisoare, avea să moară la un an după reîntâlnirea cu familia.
Refuzând orice compromis, Corneliu Coposu a respins oferta lui Gheorghiu-Dej de a se ralia „binelui socialismului” și a rămas până la capăt un om al conștiinței, al discreției și al demnității.
S-a stins pe 11 noiembrie 1995 și a fost condus pe ultimul drum de sute de mii de oameni. Familia a dorit ca funeraliile să nu aibă caracter oficial, însă emoția profundă a românilor la moartea Seniorului a avut o forță mai mare decât orice ceremonie impusă de stat. Cortegiul funerar a plecat de la sediul PNȚ-CD, a trecut prin Piața Palatului, Piața Universității, apoi s-a îndreptat spre Cimitirul Bellu Catolic. Trupul lui Corneliu Coposu a fost depus în cavoul unde se odihnește și Arlette, soția sa, decedată în 1965, la un an după eliberarea din temnițele comuniste.
Slujba de înmormântare pentru doamna Rodica Coposu va avea loc sâmbătă, 9 august 2025, de la ora 11.00, la Capela “Sfânta Tereza” din Cimitirul Bellu Catolic și va fi urmată de înhumarea la Cimitirul ”Șerban Vodă” (Bellu Ortodox), a anunțat Ionuț Gherasim, președintele executiv al Fundației Corneliu Coposu.
Într-un articol publicat în 1999 în Analele Sighet, surorile Flavia și Rodica Coposu au vorbit nu despre suferința fratelui lor, ci despre arestările colective, despre condamnările fără proces, despre sinistrele deportări în Bărăgan, despre munca forțată la Canal, despre instaurarea terorii și distrugerea elitelor în perioada comunismului.
“Anul 1949 a găsit societatea românească într-o stare de haos și derută, zguduită de măsurile dure și absurde dictate de stăpânii zilei și menite să instaureze în România „paradisul comunist“. Dacă am aminti doar câteva din cele mai importante șocuri produse în numai doi ani de dominație comunistă – dizolvarea partidelor politice, arestarea elitei intelectuale, izgonirea Regelui, desființarea cultului greco-catolic, naționalizarea întreprinderilor, confiscarea moșiilor, începutul colectivizării agriculturii, reforma monetară, reforma învățământului de toate gradele – ar fi suficient pentru a înțelege starea de spirit din acel moment.
Lumea aștepta îngrozită alte evenimente prevestitoare de rău, evenimente care au venit ca un val blestemat peste neputința noastră. Orice sursă de existență era desființată, orice inițiativă anihilată. Un „loc de muncă“ se obținea doar cu prețul înregimentării în noul val. Populația disperată încerca să-și salveze intimitatea căminului, ultimul bun rămas, ultima legătură cu trecutul apropiat, paza de pace și liniște de „acasă“.
Această dorință firească a fiecăruia dintre noi trebuia spulberată, retezând rădăcinile statornice de „acasă“, împreună cu anihilarea sentimentului de stabilitate.
Pentru distrugerea acestora s-a acționat în perioada 1949-1953, perioadă pe care, fără teama de a greși, o putem considera drept perioada exodului. Fenomenul s-a produs în valuri succesive, cuprinzând în vârtejul ei toate categoriile sociale de la orașe și sate, puțini fiind aceia care au scăpat neatinși.
Din nefericire, în vâltoarea acestor evenimente am fost prinși și noi, familia, și aproape toți prietenii și cunoștințele apropiate. Anul 1949 ne-a găsit cu surorile mai mari concediate din serviciu, fără posibilități de a găsi un loc de muncă, cu pensia mamei suspendată și cu dese vizite ale organelor de securitate, care se interesau despre felul în care trăim, despre numele celor care ne ajută etc.
În acest fel, surorile mai mari au părăsit capitala: Doina (farmacista) a plecat să lucreze la o farmacie de țară, iar Flavia (economista) a plecat la Constanța, unde se înființase „șantierul național” Canalul Dunăre-Marea Neagră.
În ce o privește pe sora noastră cea mai mare, Cornelia, ea s-a angajat ca pontator pe un alt „șantier național“, aeroportul Otopeni, unde lucrau elite rămase în libertate: chimiști, magistrați, procurori, foști avocați, foști ofițeri, ingineri etc.
Unicul venit în casa noastră era bursa obținută prin concurs a mezinei, pentru merite la învățătură.
În 1950, am asistat la arestarea soției fratelui nostru Corneliu Coposu, Arlette, odată cu un lot de soții de demnitari politici, soțiile lui I. Mihalache, M. Popovici, Ghiță Pop, Aurel Măldărescu, Ion Teodorescu etc. Unele au primit pedepse administrative și au fost eliberate după un timp mai scurt.
Soția lui Ion Mihalache a fost judecată și condamnată, iar cumnatei noastre i s-a intentat un proces răsunător de trădare de țară și complot împotriva securității statului, primind 25 de ani de temniță grea. Acest proces răsunător a fost judecat în secret, în legătură cu Legația Franței.
Erau aduși în fața justiției 70 de „vinovați“ care nu se cunoșteau între ei, dar care au avut legături fie cu ambasada, fie cu biblioteca franceză, sau cu biserica Spitalului Saint Vincent de Paul (actualul institut I. C. Parhon) de la șosea.
Odată cu cumnata noastră, a fost inclusă în lot și sora ei, France, care a supraviețuit doar trei ani și a murit în închisoare. După arestarea lor, ele au suportat un regim dur de represiune, fară scrisori sau pachete și fără nici o legătură cu familia – singura veste oficială ce i-a fost transmisă în închisoare cumnatei noastre a fost vestea morții surorii ei.
Arestările masive au durat până în 1953, an în care s-a considerat lichidată burghezia orașelor.
Familiile celor arestați (apolitici), moșieri, întreprinzători, negustori, au fost dislocate și trimise cu domiciliu forțat în diverse localități izolate, confiscându-li-se averea și casele, cu toată agoniseala de o viață. A urmat apoi evacuarea forțată din casele proprietate personală și cele cu regim de chirie.
Această evacuare s-a aplicat locuințelor rezidențiale, vile sau blocuri centrale. Cartierul numit astăzi „al Primăverii“ construit prin anii 1936-1940, după planuri moderne ale epocii, era destinat personalului Societății de Gaz și Electricitate. Conceput de directorul acestei societăți, arh. Caramfil, și vândut în rate cu credite avantajoase pentru salariați, cartierul a devenit locul râvnit de noua protipendadă, recurgându-se la evacuarea forțată a acestuia, indiferent dacă locatarii erau chiriași sau proprietari.
Prima familie evacuată a fost a inginerului Provinceanu. Am asistat la această evacuare, familia locuind pe aceeași stradă cu noi. Într-o dimineață friguroasă de iarnă, a sunat la ușa noastră o doamnă sumar îmbrăcată și, speriată, cerându-ne permisiunea de a telefona unei rude să vină să o ajute, fiindcă trebuia să părăsească urgent locuința.
Mama mea a încercat să o încurajeze, dar doamna printre lacrimi i-a povestit mamei că soțul ei este arestat de mai multă vreme și că în casă urma să se instaleze generalul Vasiliu Rășcanu. Acest gest de brutalitate a fost comentat nefavorabil de toată strada, căci doamnei nu i s-a îngăduit să ia nimic din propria ei casă. Nimeni dintre noi nu bănuia că fenomenul se va extinde în tot cartierul și că vom fi evacuați pe rând, cu „ajutorul armatei“, și aruncați în locuințele periferice sordide.
În anul 1990, la o emisiune televizată privind casele naționalizate, l-am văzut pe Dl. Ing. Provinceanu revendicându-și casa. Deși nu l-am cunoscut niciodată, m-am bucurat mult că a reușit să supraviețuiască infernului comunist, dar mă întreb dacă a reușit să intre din nou, după o jumătate de veac, în casa lui.
O altă dislocare masivă a populației s-a făcut prin angajarea tuturor celor ce rămăseseră fără posibilități de trai și care s-au răspândit pe „marile șantiere naționale“, create nu pentru a se realiza efectiv niște obiective „mărețe“, ci pentru a disloca populația. Aș numi aici Canalul Dunăre-Marea Neagră, Bicazul, construirea de hidrocentrale etc.
Canalul a fost una dintre cele mai faimoase surse ale incipientei economii socialiste. Conceput grandios, cu mijloace ridicole, a atras mii de oameni de toate categoriile, urmând a se construi cu lopata și cu roaba mărețul canal. Acolo au fost transportați și sute de mii de deținuți politici. Canalul a costat multe sacrificii și a secerat multe vieți omenești, mai ales dintre „politici“, înfometați și supuși la eforturi supraomenești.
A mai fost și Bicazul, unde trebuia construit un lac de acumulare cu sacrificarea multor așezări omenești și strămutarea populației. Mulți dintre cei dislocați, rămași fără domiciliu stabil, au rătăcit din șantier în șantier, locuind în barăci și prelungindu-și viața de provizorat până la sfârșitul dominației comuniste. Dislocări masive ale populației s-au organizat și în mediul rural. Începutul a fost făcut prin deportarea cetățenilor de etnie germană, sașii și șvabii, care locuiau în Ardeal și Banat și care aveau gospodării înfloritoare. Aceștia au fost declarați din principiu „fasciști“, li s-au confiscat averile, au fost încărcați în vagoane de marfă și depuși în locuri nepopulate și cât mai izolate. Abandonați sub cerul liber, au fost obligați să pornească de la zero, să-și construiască bordeie și să devină mână de lucru ieftină pentru fermele de stat ce luaseră ființă.
Nemților „fasciști“ le-au urmat apoi chiaburii satelor, țăranii mijlocași și toți cei care s-au arătat refractari la înscrierea în gospodăriile colective. Pentru acest refuz, mulți țărani au fost torturați, omorâți în bătăi sau, în cel mai bun caz, ei și familiile lor au fost deportate. O altă mare categorie de țărani au fost racolați pentru munci necalificate pe marile șantiere și în uzinele de la orașe, pentru a se crea o clasă muncitoare indispensabilă propagandei comuniste. Țăranilor le-a fost distrusă dragostea de satul și casa lor, tradițiile rând pe rând au dispărut, iar urmele acestei masive dezrădăcinări se resimt și acum în satele românești. Aici viața nu mai pulsează de energia tinereții, ci este trăită de bătrânii satului care nu mai speră că va veni o primăvară cum a mai fost în trecut…
Între anii 1962-1964, am putut vizita de mai multe ori „un sat nou“ creat în inima Bărăganului, numit Valea Călmățui. Era situat între Brăila și Însurăței, unde fratele nostru și-a petrecut doi ani de „domiciliu obligatoriu“, un sat cu case construite din chirpici și acoperite cu stuf, cu străzi tăiate direct pe pământ, cu praf și noroaie, cu clima excesivă, fără lumină și cu apa sălcie greu de suportat.
În momentul sosirii fratelui nostru acolo, satul era în majoritate locuit de foști deținuți politici, supraviețuitori ai închisorilor, dar rămăseseră și câteva case ocupate de țărani deportați. Am cunoscut o familie de bănățeni (etnie germană), Franz Huller , și o familie de români chiaburi, Ion Polverejan, dislocați din satul Comloș, jud. Arad.
Am discutat îndelung cu acești harnici gospodari care povesteau lucruri de neimaginat, cum au fost luați într-o noapte, încărcați în vagoane de marfă cu câteva lucruri strict necesare care le-au fost îngăduite, și după patru zile de călătorie au fost abandonați în apropierea unei ferme de stat și îndrumați cam la 3-4 kilometri de șosea în mijlocul Bărăganului fără apă, fără adăpost. Au fost lăsate acolo vreo 30 de familii care au avut și ghinionul să stea în ploaie vreme de o săptămână, după care au săpat gropi în pământ pentru a-și adăposti puținele lucruri ce le aveau și pe care le-au acoperit cu stuf.
Au început apoi să-și construiască case din chirpici, au tăiat stuf pentru a-și confecționa acoperișuri, au săpat fântâni la mari adâncimi și au dat numai de izvoare cu apă sălcie. Acești oameni minunați povesteau aceste nefericite întâmplări ca pe niște lucruri al căror rost nu-i prea înțelegeau, rămăseseră printre ultimii țărani deportați, nu aveau vești din satele lor și nu știau ce s-a întâmplat cu averea lor.
De la eliberarea lor au trecut 35 de ani și acest sat nu mai există, bordeiele au fost demolate, pământul redat agriculturii, au rămas două, trei familii care aveau casele mai aproape de ferma de stat și care nu mai aveau unde se întoarce. Dintre culturile de grâu și porumb se pot zări câteva modeste cruci de lemn din fostul cimitir al satului, care stau mărturie a noianelor de suferințe îndurate, a speranței neîndeplinite și a dorului de „acasă“.
*** Flavia Bălescu și Rodica Coposu, „Valurile exodului. Mărturii”, Analele Sighet 7 – Anii 1949-1953 MecanismeleTerorii, 1999
foto: arhiva familiei Coposu
Hmmm, sincer, ma indoiesc ca motivul din spatele unor proiecte precum barajele si hidrocentralele a fost dislocarea populatiilor din zonele respective. Am doi ingineri hidrotehnisti in familie (bunic si tata) care mi-au explicat importanta si necesitatea unor asemenea proiecte de anvergura - precum si uriasa pierdere pe care Romania si-o provoaca sistand astfel de initiative de amenajari hidrotehnice (cred ca un exemplu foarte bun poate fi dezastrul de la Praid, pe langa unele inundatii catastrofale ce ar fi putut fi, daca nu prevenite, macar diminuate ca impact).
.
Dar valoarea articolului ramane. Si eu cred ca familia Coposu a fost o mare iubitoare de țară - deranjand foarte mult prin asta.
Da, un regim criminal!