Ajuns la vârsta de 63 de ani, Charlie Chaplin a creat unul dintre cele mai emoționante filme ale sale: Limelight (Luminile rampei). Nu mai era Charlot, „vagabondul” cu baston și melon, ci un artist ajuns la apusul carierei, care privea înapoi cu luciditate.
Dincolo de povestea despre un clovn uitat și o balerină fragilă, “Luminile rampei” a fost o confesiune despre artă, glorie și uitare, semnată de un om care știa că scena nu va mai fi a lui pentru mult timp.
Chaplin a purtat în minte ani buni ideea acestui film, după cum mărturisea mai târziu. Povestea își avea rădăcini în propria copilărie, când mama lui, Hannah, cunoscută pe scenă ca Lily Harley, o fostă cântăreață de music-hall, s-a luptat cu o boală psihică și cu sărăcia, fiind în cele din urmă internată într-un azil. El însuși a crescut printre oamenii scenei, cunoscând triumfurile efemere și eșecurile dureroase ale artiștilor. Din propriile amintiri și o înțelegere profundă a suferinței, l-a creat pe Calvero, personajul principal din „Luminile rampei”, un clovn trecut de apogeul carierei care mai avea ceva de oferit publicului.
La un moment dat, actorul le-a spus fiilor săi cei mari că se aștepta ca “Luminile rampei” să fie ultimul film, iar biografii au presupus că personajul principal a fost inspirat de povestea tatălui său, Charles Chaplin Sr., actor la Londra, care își pierduse publicul și devenise alcoolic. Totuși, atât în autobiografia din 1964, cât și în cartea „My Life in Pictures” din 1974, Chaplin a afirmat că personajul Calvero este inspirat din viața actorului de teatru Frank Tinney.
Filmul este plasat în Londra anului 1914, în ajunul Primului Război Mondial, anul în care Charlie Chaplin realiza primul său film, “Making a Living”. Calvero, interpretat de Chaplin, care fusese odinioară un clovn faimos, salvează o tânără balerină, Thereza „Terry” Ambrose (intrepretată de Claire Bloom), dintr-o tentativă de sinucidere.
Ajutând-o să-și revină, clovnul îi redă stima de sine și o îndeamnă să își reia cariera, dar, prin acest proces, se redescoperă pe el însuși. Fata îi mărturisește că vrea să se căsătorească cu el, în ciuda diferenței de vârstă, însă devenise apropiată și de Neville (interpretat de fiul lui Chaplin, Sydney), un tânăr compozitor pe care Calvero îl considera mai potrivit pentru ea. Clovnul dispare și se reapucă de spectacole stradale, dar balerina, ajunsă vedetă într-un spectacol propriu, îl regăsește și îl convinge să revină pe scenă pentru un concert caritabil. Împreună cu un fost partener (interpretat de Buster Keaton, pianistul), Calvero acceptă o reprezentație, dar, la finalul acesteia, suferă un atac de cord. Este așezat pe o targă și dus în culise, dar cere să o vadă pe Terry, care era însă pe scenă. Cadrul final, în care clovnul rămâne cu ochii închiși, reprezintă, metaforic, moartea unei epoci.
Unul dintre momentele cele mai emoționante ale filmului a fost cel al apariției legendarului Buster Keaton alături de Chaplin. Era prima și ultima dată când cei doi giganți ai filmului mut au jucat împreună pe ecran. S-a spus la un moment dat că Chaplin ar vrut să taie o parte din scenele lui Keaton la montaj, de teamă să nu-i fure din strălucire, dar membrii echipei de producție au negat aceste zvonuri.
Chaplin a mărturisit despre „Luminile rampei” că este cel mai poetic dintre toate creațiile sale, iar pelicula a fost, în multe privințe, un mesaj către industria teatrului și a cinematografiei americane despre lupta pentru supraviețuire, despre pasiunea pentru artă și despre viață.
Filmul a fost turnat la studiourile Chaplin din Hollywood, între noiembrie 1951 și februarie 1952, iar Charlot nu a fost doar regizor, ci și scenarist, compozitor și actor principal. Avea aproape 63 de ani, dar energia nu i-a lipsit nicio secundă. Atmosfera de pe platouri era încărcată de emoție, pentru că în aer plutea presimțirea unei despărțiri.
Unul dintre cele mai inedite aspecte ale producției a fost prezența discretă a familiei Chaplin în distribuție. Cinci dintre cei unsprezece copii ai actorului au apărut în film, unii în roluri importante, alții ca figuranți. Sydney, Geraldine, Josephine, Michael și Charles Jr. au fost pe platourile de filmare, iar Oona O’Neill, ultima soție a lui Chaplin și fiica dramaturgului Eugene O’Neill, a avut un scurt rol de balerină, dar a fost prezentă zilnic la studiouri, asistând cu răbdare la repetițiile nesfârșite, în timp ce copiii se jucau printre decoruri. Apariția lor în film nu a fost doar o decizie artistică, ci și una afectivă, pentru că Chaplin a considerat acest proiect testamentul său cinematografic.
Deși „Luminila rampei” a fost primit cu entuziasm în Europa, America a boicotat difuzarea filmului. Pelicula a rulat doar trei luni, la Astor Theatre și la cinematograful Trans-Lux de pe 60th Street din New York, apoi a fost retrasă brusc de la distribuție.
Chaplin își amintea cât de complicat a fost momentul premierei: „Mă străduiam din toate puterile să fiu amabil și plin de vervă în fața unui șir de oameni gravi, cu părul tuns scurt, asemenea astronauților, redactorii de la Time (…) Dar în ce privește publicitatea la „Luminile rampei”, nici prezența mea, nici eforturile de a fi îndatoritor, nici mesele oferite n-au servit la nimic; mi-au sfârtecat fără milă filmul…“
Contextul politic al vremii era tensionat – Chaplin fusese acuzat de simpatii comuniste și era urmărit de FBI. În momentul în care a părăsit Statele Unite pentru a merge într-o vizită la Londra, i s-a retras viza, astfel că pelicula a devenit ultimul film american al lui Chaplin.
Actorul locuia în America de aproape 40 de ani, dar nu primise cetățenie, așa că fusese nevoit să ceară, înainte de plecare, o autorizaţie pentru momentul înapoierii în Statele Unite. Departamentul de stat îi eliberase documentul oficial, dar după două zile, procurorul general James McGrannery a declarat că, atunci când se va întoarce, actorul va fi arestat de autorităţi, până când se va clarifica problema „activităţii sale subversive“.
De-abia în 1971, după aproape douăzeci de ani de la lansare, „Luminile rampei” a avut o proiecție la Los Angeles. Chaplin, ajuns la vârsta de 83 de ani, a revenit în Statele Unite un an mai târziu, pentru a primi premiul Oscar pentru întreaga carieră. După încă un an, i s-a decernat Oscar-ul pentru cea mai bună coloană sonoră pentru „Luminile rampei”.