Grigore T. Popa, o viață sacrificată în numele libertății de gândire

Puține destine din istoria științei românești reflectă, cu atâta claritate, conflictul dintre adevărul științific, demnitatea personală și opresiunea politică, așa cum o face cel al profesorului Grigore T. Popa (1892–1948). Anatomist de renume, pionier al neuroendocrinologiei și apărător convins al libertății intelectuale, Grigore T. Popa a fost un savant de vocație și o victimă a totalitarismului.

Născut pe 1 mai 1892 în satul Șurănești, comuna Dănești (jud. Vaslui), fiu al unui notar de țară, viitorul medic a rămas orfan în copilărie. Venit la Iași la învățătură, s-a adăpostit la un unchi de-al său, la cazarma din Copou, apoi a lucrat la o fabrică de lumânări pentru a-și câștiga existența și a putea urma școala.

A fost mai întâi elev al Liceului Național din Iași, apoi student la Facultatea de Medicină, unde a fost remarcat de profesorul Francisc Rainer, pe care l-a însoțit la București, ca asistent universitar și șef de lucrări la catedra de anatomie. Popa a participat ca medic în Primul Război Mondial, fiind decorat cu „Coroana României“.

Spirit enciclopedic, susținea conferințe despre corpul omenesc la Belle Arte, la Universitate și la Ateneul Popular Tătărași din Iași și a fost fondator al revistei literare „Însemnări ieșene” (împreună cu Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, George Topîrceanu, I. I. Mironescu), o publicație susținută financiar prin subscripții publice.

sursa: BCU Iași

sursa: BCU Iași

Ulterior a primit o bursă Rockefeller, a efectuat mai multe stagii de cercetare științifică în Anglia și Statele Unite și a devenit adeptul modelului de civilizație și democrație anglo-saxonă, motiv pentru care a fost pus pe lista neagră în timpul regimului legionar, fiind nevoit să se ascundă pentru a scăpa de condamnarea politică.

La doar 38 de ani, Popa a reușit ceea ce niciun alt cercetător nu făcuse până atunci: a demonstrat existența sistemului vascular port hipofizar, stabilind pentru prima dată o legătură directă între creier și sistemul endocrin. Descoperirea, publicată în prestigiosul Journal of Anatomy, avea să stea la baza unei noi ramuri științifice – neuroendocrinologia. Munca lui a influențat profund dezvoltarea acestui domeniu, fiind apreciată și dusă mai departe de tânărul cercetător britanic Geoffrey Harris, devenit ulterior profesor la Oxford și o figură centrală în endocrinologia mondială.

Pentru Grigore T. Popa, drumul profesional nu avea să continue însă în spiritul unei recunoașteri binemeritate. Spirit lucid și critic, a refuzat în mod constant să se supună compromisurilor politice, fie că acestea veneau dinspre extrema dreaptă, fie dinspre stânga totalitară. După ce în 1940, în plină dictatură legionară, sediul revistei Însemnări ieșene fusese devastat de militanții extremiști, profesorul a avut de suferit și după instaurarea regimului comunist.

A fost ales decan al Facultății de Medicină din București și devenise vicepreședinte al ARLUS (Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică), dar a rămas fidel principiilor sale morale. Pe 15 aprilie 1947, la Ateneul Român, vorbind despre “Morala creștină și timpurile actuale”, a exprimat public un adevăr evident: “Lenin, Mussolini și Hitler, fiecare în felul său, au exercitat o dictatură”.

Declarația, făcută într-un moment în care noul regim își consolida autoritatea, a dus la demiterea sa din funcția de decan și la marginalizarea completă din viața academică. A urmat un episod sinistru: Autoritățile s-au hotărât să trimită emisari care să-l ducă pe profesor la Ministerul de Interne pentru explicații. Aceștia au sosit în mijlocul cursului pe care îl ținea, ca de obicei, în amfiteatrul mare al Facultății de Medicină. Profesorul nu și-a întrerupt prelegerea. Jandarmii și polițiștii l-au așteptat. Între studenți s-a răspândit știrea că savantul va fi arestat, câțiva au ieșit și au chemat colegi de la Drept și de la Institutul Medico-Militar. S-au umplut curtea și culoarele din jurul amfiteatrului. Profesorul locuia cu familia sa chiar în facultate, așa încât, la terminarea cursului, a plecat însoțit să-și ia hainele. Paznicii n-au avut curaj să treacă cu el printre studenți, au cerut întăriri, dar susținătorii dascălului erau prea mulți. Către seară, a venit la facultate rectorul facultății și le-a promis celor care încercau să-l protejeze că profesorului lor nu i se va întâmpla nimic rău. Intervenția acestuia a blocat temporar represaliile directe, dar Grigore T. Popa nu a mai fost lăsat să profeseze.

Izolat, supravegheat și hărțuit în permanență, savantul și-a trăit ultimul an al vieții ascuns prin casele rudelor și prietenilor, cu sănătatea grav afectată, și s-a stins pe 18 iulie 1948, la doar 56 de ani. Numele lui a fost șters din cărțile de medicină, opera sa a fost negată sau trecută sub tăcere, iar elevii săi, sub presiune politică, s-au văzut nevoiți să-i minimalizeze contribuțiile.

Grigore T. Popa a fost, pentru aproape jumătate de secol, un proscris al medicinei românești. Abia după 1990, figura sa a fost recuperată simbolic: în 1992, Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași i-a preluat numele, iar portretul său a fost așezat în galeria profesorilor de onoare de la UMF „Carol Davila” din București. Recunoașterea internațională a rămas însă constantă. Sir Geoffrey Harris, unul dintre fondatorii neuroendocrinologiei, și-a început timp de mulți ani prelegerile evocând întâlnirea sa cu profesorul Popa și a venit în România pentru a-i vizita familia. Autoritățile comuniste i-au ascuns realitatea, pentru că urmașii acestui om de știință excepțional fuseseră marginalizați.

Grigore T. Popa este, cu siguranță, un simbol prea puțin cunoscut al rezistenței intelectuale și al integrității morale în fața extremismului de orice tip, o figură care amintește că libertatea de gândire se plătește scump, dar se transmite, peste generații, ca o lecție de demnitate.