Goana după aur, varianta 2.0: cine mănâncă pantoful după întâlnirea Trump–Putin din Alaska?
În 1925, când Charlie Chaplin a lansat filmul „Goana după aur” (The Gold Rush), publicul american și european era deja fascinat de legendele căutătorilor de aur și de poveștile extreme despre supraviețuire în Alaska.
Goana după aur din Klondike, izbucnită în 1896, care atrăsese zeci de mii de oameni spre regiunile înghețate din Yukon, a devenit un mit al spiritului american: lupta cu natura, mirajul îmbogățirii și, inevitabil, tragediile celor care nu reușeau să-și vadă visul cu ochii.
Chaplin a văzut în această temă o alegorie universală despre fragilitatea și tenacitatea omului, fiind inspirat de două surse: fotografiile dramatice din epoca goanei după aur, cu coloanele nesfârșite de oameni urcând prin trecătoarea Chilkoot, și povestea tragică a expediției Donner din 1846, când coloniștii americani au recurs la canibalism pentru a supraviețui iernii în Sierra Nevada. Din îmbinarea celor două a rezultat scenariul perfect pentru o comedie amară: omul confruntat cu forțele oarbe ale naturii și ale destinului. Chaplin mărturisea mai târziu că acesta este „filmul prin care vrea să fie ținut minte”.
„Goana după aur” a fost una dintre cele mai ambițioase producții ale anilor ’20. Chaplin a investit peste 900.000 de dolari, o sumă uriașă pentru acea vreme, și a lucrat cu o distribuție numeroasă, folosind decoruri impresionante. Scenele care redau urcușul prin munți al șirurilor nesfârșite de oameni au fost filmate cu sute de figuranți, în Sierra Nevada din California, la o altitudine de peste 2.000 de metri. Pentru a reda veridic atmosfera din Alaska, regizorul a adus tone de zăpadă artificială și a construit cabane și sate miniere în decorurile studiourilor sale de la Hollywood.
Distribuția i-a reunit pe câțiva dintre colaboratorii săi de bază: Georgia Hale în rolul tinerei de care eroul lui Chaplin se îndrăgostește, Mack Swain, partenerul guraliv Big Jim, și Tom Murray, în rolul periculosului Black Larsen. Chaplin a jucat, desigur, „Vagabondul”, personajul lui emblematic, de data aceasta rătăcit în pustietatea înghețată. Scenele au fost repetate de zeci de ori, iar pentru secvența celebră în care își mănâncă pantoful, regizorul a comandat 20 de copii comestibile făcute din lemn dulce.
Premiera peliculei a avut loc pe 26 iunie 1925, la Grauman’s Egyptian Theatre din Los Angeles, într-o atmosferă de mare fast. Criticii contemporani au lăudat filmul pentru umorul original, pentru scenele de mare forță și pentru amestecul de comedie și emoție, iar publicul a fost încântat: filmul a devenit unul dintre cele mai mari succese comerciale ale epocii, cu încasări de peste 5 milioane de dolari la nivel mondial.
Povestea istorică a goanei după aur
Goana după aur din Klondike, care a început în 1896, după descoperirea metalului prețios pe afluentul Bonanza Creek, a atras aproximativ 100.000 de oameni spre nord-vestul Canadei și spre Alaska. Doar o treime au reușit să ajungă la destinație, însă și mai puțini s-au îmbogățit. Drumul era lung și periculos: trecătoarea Chilkoot devenise un test al rezistenței, iar iernile grele au adus foamete și moarte pentru mulți dintre cutezători.
Unii dintre cei care au reușit să-și croiască drum prin frigul și pericolele tărâmurilor sălbatice au rămas în istorie drept simboluri ale norocului și ambiției. George Carmack, cel care a anunțat descoperirea aurului pe Bonanza Creek, s-a îmbogățit rapid, dar averea i s-a risipit în procese și afaceri nereușite, sfârșind relativ modest, în California. Soția lui, Kate Carmack, o femeie indigenă tagish, a fost marginalizată și lipsită de partea ei din câștig, în ciuda rolului jucat în descoperirea zăcămintelor de aur.
Skookum Jim, vărul lui Kate, a rămas în istorie ca unul dintre marii norocoși: a investit banii în terenuri și a devenit un personaj legendar pentru comunitatea nativă. Mult mai pragmatic a fost Alexander “Big Alex” McDonald, supranumit „regele aurului din Klondike”, care deținea sute de concesiuni miniere și o avere colosală, dar risipa și lipsa de chibzuință l-au adus la ruină, murind aproape sărac.
În schimb, câțiva comercianți și antreprenori anonimi, care au deschis magazine, hanuri și firme de transport, au strâns averi mai durabile decât cei care au scos aurul din pământ, demonstrând că adevărații câștigători ai goanei după aur au fost, de fapt, cei care au vândut lopeți și provizii aventurierilor, nu cei care au săpat la propriu în căutarea resurselor strălucitoare.
La un secol de la premiera din 1925, „Goana după aur” este considerat un clasic absolut al cinematografiei. Institutul American de Film l-a inclus în topul celor mai bune filme din toate timpurile, iar celebra scenă a dansului cu chifle este una dintre cele mai parodiate și omagiate secvențe de comedie.
Mult așteptata întâlnire dintre Donald Trump și Vladimir Putin desfășurată în Alaska nu a dus la niciun acord privind încetarea sau suspendarea războiului declanșat de Rusia în Ucraina, în ciuda faptului că ambii lideri au descris discuțiile drept „productive”.
După aproape trei ore de dialog, cei doi au apărut pentru scurt timp în fața presei, unde au vorbit despre „progrese” în anumite chestiuni, fără a oferi însă detalii. Niciunul nu a răspuns întrebărilor jurnaliștilor, iar Trump – de obicei foarte expansiv – a ignorat insistențele jurnaliștilor.
„Am căzut de acord asupra multor, multor puncte. Aș spune că sunt câteva aspecte importante asupra cărora nu am ajuns încă la un consens, dar am făcut unele progrese”, a declarat Trump.
Privit printr-o lentilă cinematografică, summitul din Alaska ar fi putut trece drept o scenă pierdută din “Goana după aur”, doar că, de data aceasta, „Vagabondul” nu era cel cu baston și joben, ci Trump însuși: personajul care umple scena cu gesturi mari și vorbe colorate, dar care, la final, pleacă tot flămând, fără niciun „acord” real. În fața lui, Putin joacă mai degrabă rolul minerului, care nu dezvăluie nimic despre comoara pe care ar putea sau nu să o dețină.
Ca acum o sută de ani, când Chaplin făcea o comedie amară din disperarea goanei după aur, întâlnirea dintre cei doi lideri seamănă mai mult cu o pantomimă politică decât cu o negociere istorică. Trump, reinventat în Vagabondul contemporan, a părăsit scena cu o replică ambiguă: „nu există acord până când nu se ajunge la un acord”, un fel de dans cu chifle diplomatic, fără chifle, iar Putin, cu o mască impenetrabilă pe chip, a părut să joace o farsă diplomatică, ascunzând umbrele războiului care planează asupra întregului spectacol.