Femeile din umbra independenței: Cum au contribuit la nașterea Americii

Pe 4 iulie 1776, în Sala Independenței din Philadelphia, 56 de bărbați semnau un document care avea să schimbe lumea: Declarația de Independență a Statelor Unite. Dincolo de acest gest solemn, în spatele condeielor lor s-au aflat câteva femei care au sprijinit cu loialitate nașterea națiunii americane

.

Soția viitorului președinte John Adams, Abigail Adams, a fost martora tăcută a epocii revoluționare. Într-o celebră scrisoare din 31 martie 1776, îi scria soțului ei aflat la Congresul Continental: „Amintiți-vă de femei și fiți mai generoși și mai favorabili cu ele decât au fost înaintașii voștri. Nu puneți o putere nelimitată în mâinile bărbaților.”

A fost, probabil, prima cerere articulată pentru echitate într-o epocă în care femeile nu aveau niciun drept politic. Deși ideile ei nu s-au regăsit în documente legislative, ele au influențat spiritul progresist al Americii.

În ianuarie 1777, Congresul a hotărât să tipărească versiunea finală a Declarației de Independență, menționând numele tuturor semnatarilor. O tipografia din Baltimore condusă de Mary Katherine Goddard a fost aleasă pentru acest act istoric, iar numele acestei femei apare și el pe document:

Baltimore, in Maryland: Printed by Mary Katharine Goddard.

Doamna Goddard a tipărit peste 200 de copii, devenind prima femeie al cărei nume este legat direct de difuzarea oficială a Declarației de Independență.

Mercy Otis Warren a fost scriitoare și prietenă apropiată cu John Adams, Thomas Jefferson și George Washington. În piesele și poemele sale publicate anonim sau sub pseudonim, a criticat aspru guvernarea britanică, susținând cauza revoluționară. În 1805, a scris lucrarea “History of the Rise, Progress and Termination of the American Revolution”, prima istorie a revoluției scrisă de o femeie. Cartea a fost foarte apreciată, iar Jefferson însuși i-a mulțumit pentru „modul demn și sincer în care a prezentat lupta națională”.

Dincolo de numele acestor femei celebre care au intrat în cărțile de istorie, mii de femei anonime și-au pus viețile în slujba cauzei revoluționare, acționând din umbră, dar cu un curaj care îl rivaliza cu cel al bărbaților de pe câmpul de luptă, mai ales pentru că semnarea Declarației de Independență nu a încheiat conflictul cu Marea Britanie, ci l-a amplificat.

Războiul început în 1775 a continuat cu înverșunare până în 1783. După 1776, luptele au devenit mai intense, iar armata britanică, susținută de mercenari germani (hessieni), a ocupat orașe importante precum New York și Philadelphia. Una dintre cele mai impresionante figuri feminine ale acestei perioade de confruntări a fost Sybil Ludington, o adolescentă de doar 16 ani, care, într-o noapte furtunoasă din aprilie 1777, a călărit singură peste 60 de kilometri pentru a anunța trupele din New York că britanicii se apropiau de Danbury. Spre deosebire de celebra cursă nocturnă a lui Paul Revere, fapta ei a fost uitată decenii întregi, deși a fost esențială în mobilizarea forțelor armate.

Deborah Sampson, o tânără săracă din Massachusetts, a decis să lupte efectiv în război, deghizându-se în bărbat sub numele de Robert Shurtliff. A fost rănită în bătălie, iar când identitatea ei a fost în cele din urmă aflată, nu a fost pedepsită, ci a primit ulterior o pensie militară.

Martha Washington, soția generalului George Washington, a călătorit în timpul războiului alături de soțul ei și a organizat tabere de iarnă pentru soldați, strângând bani, haine și alimente și oferindu-le răniților alinare morală.

Mormântul lui Deborah, prima femeie soldat din America

Anna Strong, o soție de fermier din Long Island, a fost agentă în rețeaua de spionaj Culper, transmițând informații codificate prin felul în care întindea rufele pe sârmă: o batistă, o fustă sau o eșarfă aranjate într-o anumită ordine erau semnale către un curier care traversa cu o barcă de vânătoare de balene Long Island Sound, în cadrul unor misiuni de contrabandă și operațiuni militare. Femeia atârna o fustă neagră pe sfoara de rufe care era vizibilă de pe apă, apoi adăuga un anumit număr de batistuțe, fiecare indicând unul dintre cele șase golfuri unde curierul trebuia să acosteze.

Multe femei au cusut steaguri, au ascuns corespondența secretă a revoluționarilor în perne sau au îngropat arme în grădinile lor, unele au servit drept curiere, altele au oferit adăpost soldaților răniți sau și-au donat averile pentru a sprijini armata revoluționară.

O moștenire de sânge: Fiicele Revoluției Americane

Pe 11 octombrie 1890, în inima Washingtonului, patru femei au pus bazele unei organizații care avea să devină una dintre cele mai prestigioase comunități feminine din Statele Unite: Daughters of the American Revolution (DAR). Inițiativa le-a aparținut lui Ellen Hardin Walworth, Mary Desha, Eugenia Washington (stră-strănepoata lui George Washington) și Mary Smith Lockwood, iar scopul a fost de a păstra vie memoria celor care au luptat pentru independența Americii.

Mișcarea a apărut ca reacție la excluderea femeilor din Sons of the American Revolution, organizație ce fusese înființată cu doar un an înainte. Cele patru fondatoare și-au dorit o structură proprie, prin care femeile care erau descendente ale eroilor Revoluției Americane să poată să își onoreze rădăcinile. Primele o sută de membre proveneau din familii cu nume sonore, dar organizația a atras rapid mii de adepte din toate colțurile țării.

Pentru a fi admise, candidatele trebuiau să dovedească, prin documente istorice clare, descendența directă dintr-un participant la Revoluția Americană – fie soldat, spion, furnizor de provizii sau semnatar al documentelor revoluționare. Acest criteriu riguros a consolidat reputația DAR ca o organizație a elitelor feminine.

Scopul principal al Fiicelor Revoluției a fost, de la început, promovarea educației, susținerea serviciului militar și păstrarea moștenirii istorice americane. Membrele au fondat școli, biblioteci, au restaurat monumente, cimitire și case ale revoluționarilor. dar s-a implicat și în sprijinirea soldaților americani în timpul celor două războaie mondiale, prin activități de voluntariat și donații.

Calitatea de membre ale DAR le oferea femeilor mai mult decât un titlu onorific: era o recunoaștere a moștenirii nobile, un pașaport spre un cerc influent și o platformă de acțiune civică. Fiicele Revoluției aveau propriile publicații, organizau evenimente și conferințe și au devenit voci puternice în viața publică americană.

Una dintre cele mai cunoscute membre a fost Eleanor Roosevelt, prima-doamnă a Statelor Unite și o figură majoră a secolului XX, dar în 1939 aceasta și-a retras oficial apartenența într-un gest de protest care a rămas în istorie.

Motivul a fost celebrul incident Marian Anderson. Cântăreței de culoare îi fusese refuzat de către organizație dreptul de a susține un concert în sala Constitution Hall din Washington, decizia a stârnit un scandal public, iar Eleanor Roosevelt, în semn de solidaritate cu artista, și-a anunțat retragerea într-o scrisoare deschisă. Ulterior, Anderson a fost invitată să cânte în aer liber pe treptele Memorialului Lincoln, în fața a 75.000 de persoane.

Organizația Fiicele Revoluției deține una dintre cele mai mari biblioteci genealogice din lume, sponsorizează burse de studiu și participă la proiecte majore de conservare istorică.