Dirijor, pianist, compozitor și pedagog, Leonard Bernstein a trecut cu naturalețe de la marile săli de concert la scenele de pe Broadway și studiourile de televiziune, convins că arta sunetelor putea fi înțeleasă și iubită de oricine, dacă îi era deschisă poarta potrivită. Pentru milioane de telespectatori, a devenit un adevărat vrăjitor, capabil să transforme până și cea mai dificilă lecție de muzică clasică într-un spectacol captivant.
Leonard Bernstein a venit pe lume la 25 august 1918, la Lawrence, în statul Massachusetts, într-o familie de evrei originari din Imperiul Rus. A studiat la Universitatea Harvard, printre profesorii săi aflându-se compozitorul Walter Piston, apoi și-a continuat pregătirea la Curtis Institute of Music din Philadelphia.
Pianist de formație, avea să-și găsească adevărata vocație în dirijat, personalitatea lui exuberantă și extraordinara capacitate de comunicare transformându-l într-unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni ai secolului XX. Presa epocii vorbea despre „puterea sa de a vizualiza momentele muzicale” și despre expresivitatea aproape teatrală a dirijatului, dublată însă de „o excepțională interiorizare”.
Momentul care i-a schimbat cariera a venit în noiembrie 1943. Bernstein, care era pe atunci dirijor asistent al Filarmonicii din New York, a trebuit să îl înlocuiască pe Bruno Walter, titularul postului, care se îmbolnăvise. Tânărul muzician nu a avut timp pentru a face o repetiție generală, dar concertul, transmis la radio în întreaga țară, a avut un succes extraordinar, și el a devenit aproape peste noapte o celebritate.
O evocare apărută în presă evoca momentul într-o singură succesiune de imagini: „tânăr dirijor aproape necunoscut, el înlocuiește la pupitru, peste noapte, fără nicio repetiție, pe marele Bruno Walter, brusc îmbolnăvit. Triumf.”
În următorii ani Bernstein a dirijat unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dar legătura fundamentală a carierei sale a rămas cea cu Filarmonica din New York.
În 1958, a devenit directorul muzical al instituției, fiind primul dirijor născut în Statele Unite care a ocupat această funcție și a rămas la conducerea orchestrei până în 1969, continuând apoi să apară constant la pupitrul ei. Stilul său era imposibil de confundat: dirija cu întregul corp, transforma gesturile într-un limbaj unic și părea uneori că nu conduce orchestra, ci că trăiește fizic muzica împreună cu ea. Un comentator român îl descria drept „deconectat, euforic, nesubjugându-se muzicii, ci conducând-o, eliberând-o de rigori spre plutiri spirituale”.
Bernstein a compus el însuși simfonii, balete, muzică de film și lucrări corale. Prima sa simfonie, „Jeremiah”, a fost urmată de „The Age of Anxiety” și „Kaddish”, cea din urmă fiind dedicată memoriei președintelui John F. Kennedy. A scris baletul „Fancy Free”, muzica filmului „On the Waterfront”, „Serenade”, monumentala „Mass”, precum și mai multe partituri pentru Broadway.
Dintre toate creațiile sale, una avea însă să-i ducă numele mult dincolo de lumea muzicii clasice. La 26 septembrie 1957, a avut premiera pe Broadway, la Winter Garden Theatre, musicalul „West Side Story”, pe muzica lui Bernstein, cu versuri de Stephen Sondheim, un libret semnat de Arthur Laurents și coregrafia lui Jerome Robbins.
Povestea inspirată de tragedia lui Romeo și Julieta, mutată în New York-ul confruntărilor dintre bandele de tineri, a devenit unul dintre marile succese ale teatrului muzical american și apoi ale cinematografiei. Presa românească avea să remarce că spectacolul „a făcut ocolul lumii, datorită frumuseții și accesibilității mesajului artistic”.
Poate că latura prin care Bernstein a ajuns însă în cele mai multe case a fost aceea de profesor. În 1958, odată cu preluarea conducerii Filarmonicii din New York, a început celebrele Young People’s Concerts, concerte destinate tinerilor și transmise de televiziunea americană. Datorită acestor show-uri, milioane de telespectatori l-au urmărit explicând ce este o melodie, cum funcționează orchestrația, ce înseamnă forma de sonată sau cum poate exista umor în muzică.
Secretul lui era aparent simplu: refuza să vorbească despre muzică într-un limbaj inaccesibil. Pentru a explica echilibrul formei de sonată, de pildă, le cerea copiilor să se gândească la „un pod cu două turnuri la capete”, la un copac cu trunchi și ramuri sau chiar la simetria feței omenești. Pornea de la melodii cunoscute, putea trece de la Beatles la Wagner și Brahms, iar câteva minute mai târziu ajungea la Mozart sau Prokofiev. „Saltul uriaș de la Beatles la Brahms nu e mare când e vorba de intervale”, le spunea tinerilor săi spectatori.
Într-o altă lecție, dedicată umorului, îi avertiza încă de la început: „De îndată ce începi să explici umorul, nu mai e umor deloc”, pentru ca apoi să-i poarte de la „Alice în Țara Minunilor” la Mozart, Șostakovici și Richard Strauss. Altădată, o explicație despre orchestrație putea începe cu Debussy și ajungea la „Rhapsody in Blue” a lui Gershwin. Nu le vorbea copiilor ca un profesor din spatele catedrei, îi considera interlocutori capabili să înțeleagă și, după ce le oferea instrumentele necesare, îi provoca să gândească singuri. „Acum sunteți experți în domeniul formei de sonată”, le spunea, după ce le dezvăluise mecanismul acesteia.
Popularitatea internațională a acestor programe a fost enormă. fiind urmărite de zeci de milioane de americani și de telespectatori din Europa, America Latină, Israel, Noua Zeelandă și Filipine.
Începând din noiembrie 1971, lecțiile lui, difuzate sub genericul „Să înțelegem muzica”, au ajuns și la Televiziunea română, cunoscând o audiență remarcabilă. După sutele de scrisori primite de redacția muzicală a TVR, emisiunile programate inițial duminica dimineața au fost reluate ulterior și luni seara.
În spatele exuberanței publice, Leonard Bernstein a fost un muzician de o disciplină extraordinară și, în același timp, un artist pentru care muzica nu putea fi complet separată de lumea în care trăia. Una dintre ultimele imagini simbolice ale carierei sale a venit după căderea Zidului Berlinului.
Pe 25 decembrie 1989, a dirijat Simfonia a IX-a de Beethoven în capitala Germaniei unificate, într-un concert care celebra libertatea și apropierea dintre Est și Vest, înlocuind în celebra „Odă a bucuriei” cuvântul Freude („bucurie”) cu Freiheit („libertate”).
Viața personală a muzicianului a fost legată timp de aproape trei decenii de actrița chiliano-americană Felicia Montealegre, cu care s-a căsătorit în 1951. Cuplul a avut trei copii, Jamie, Alexander și Nina. Felicia a murit în 1978, iar pierderea ei l-a afectat profund pe Bernstein. În anii care au urmat, muzicianul și-a continuat însă activitatea cu aceeași intensitate, dirijând, compunând și predând în Statele Unite și Europa.
Sănătatea i s-a deteriorat grav spre sfârșitul vieții. După o carieră de aproape o jumătate de secol și după ce transformase fundamental rolul dirijorului în cultura populară, Leonard Bernstein și-a anunțat retragerea din activitatea publică la 9 octombrie 1990.
Cinci zile mai târziu, pe 14 octombrie 1990, s-a stins din viață în locuința sa din New York, la vârsta de 72 de ani.
Surse:
www.leonardbernstein.com
Leonard Bernstein: A Passion of Music (1963), Johanna Hurwitz