De la radioul roșu de la Tiraspol la algoritmii digitali: 100 de ani de propagandă sub comanda Moscovei

La începutul secolului XX, propaganda panslavistă urmărea să consolideze influența Rusiei asupra popoarelor slave din Europa Centrală și de Sud-Est, sub pretextul unei fraternități etnice și culturale.

Scopul era dublu: extinderea sferei de influență a Imperiului Țarist și slăbirea statelor nou formate, percepute ca obstacole în calea hegemoniei ruse. Mijloacele erau variate: reviste și broșuri tipărite la marile edituri din Sankt Petersburg și Moscova, societăți culturale care promovau „unitatea slavă”, școli și biserici unde se cultivau tradițiile ruse, dar și sprijinul financiar acordat minorităților pentru a menține vii tensiunile etnice.

După Primul Război Mondial și prăbușirea Imperiului Țarist, metodele au fost preluate și adaptate de propaganda bolșevică. Dacă panslavismul se baza pe ideea unității de neam, comunismul sovietic a înlocuit această retorică cu cea a luptei de clasă, dar scopul a rămas similar: slăbirea frontierelor și atragerea maselor – muncitori, țărani, minorități – într-o mișcare de destabilizare care să pregătească terenul pentru expansiunea Moscovei.

„Fără luptă, fără organizare, fără jertfe, fără bani — nu vom putea face nimic; nicio conferință internațională nu este în stare să schimbe cu un gram ceea ce Moscova va crede că trebuie să facă ea în interesele ei”, avertizau observatorii vremii.

Istoria pare să repete, folosind forme și tehnici diferite, dar utilizând exact aceleași strategii de influență, doar că astăzi mesajele propagandistice sunt adaptate epocii digitale și se răspândesc cu o viteză uluitoare pe rețelele sociale.

Cărțile, revistele și radio-ul: armele „imperialismului roșu”

Articolele apărute în presa interbelică surprind dimensiunea fenomenului:

Rusia sovietică, căutând să amenințe astăzi pacea Europei, mărturisește gânduri pe care noi le-am bănuit de multă vreme. Fie ca această demascare a imperialismului roșu să fie un avertisment pentru orientarea politicii tuturor țărilor care vor să păstreze pacea Europei.

După încheierea Primului Război Mondial, în Basarabia propaganda venea atât dinspre Uniunea Sovietică, prin stații radio precum cea de la Tiraspol, cât și din diaspora rusă, care își crease „cuiburi intelectuale” la Berlin, Paris, Viena sau Praga. Casele de editură rusești reeditau clasici precum Gogol sau Tolstoi, însă sub aceeași copertă apăreau și texte menite să semene confuzie și nostalgie pentru „vechea împărăție țaristă”.

Revista Radiofonia de la București nota cu îngrijorare înn 1932: „Chiar în momentul de față stau la aparatul meu și ascult «Radio-gazeta» din Tiraspol (…) exagerări, minciuni, interpretări răuvoitoare. (…) Cuiul cu cui se scoate, numai această tactică ar putea fi singura folositoare.”

Ca răspuns la manipulările propagate de postul de radio de la Tiraspol, cu emisie în limbile română și rusă, autoritățile de la București au aprobat în 1937 înființarea postului Radio Basarabia, pe lungimea de undă 291,2 m şi cu o putere de 20 de kilowați, cu sediul la Chișinău. Deși prevăzută pentru ianuarie 1938, inaugurarea a fost amânată. De-abia pe 26 iulie 1939 au început transmisiunile experimentale, primele emisiuni în limba română s-au auzit în ziua de 8 octombrie a aceluiași an, dar viața lor în eter a fost scurtă.

După ocupația sovietică din iunie 1940, personalul și arhiva postului Radio Basarabia au fost evacuate la Huși, însă angajații care nu au reușit să se plece la timp au avut parte de un sfârșit tragic: cadavrele lor au fost descoperite ulterior într-un puț părăsit din curtea postului de radio, clădirea și toate echipamentele fiind aruncate în aer de Armata Roșie. Activitatea radioului basarabean a fost continuată începând din noiembrie 1941 de la Iași, prin Radio Moldova, condus de George Iamandi.

În perioada interbelică, în librăriile din Chișinău se vindeau masiv volume provenite din Rusia sau din diaspora rusă, cu titluri ce „revărsau un periculos și înfrigurat rusofism și panslavism”, notau publicațiile de la București. Autoritățile locale confiscau sute de cărți, însă acestea intrau din nou pe piață prin Iași sau Cernăuți, ba, mai mult, în școlile basarabene pătrundeau manuale tipărite la Moscova, cu litere chirilice și conținut modificat.

Scopul propagandei: slăbirea unității naționale

Fie că venea sub forma unor reviste cu „articole injurioase la adresa țării” sau prin abecedare trimise copiilor din Basarabia, propaganda bolșevică urmărea contestarea legitimității României asupra provinciei și întreținerea unei atmosfere de insecuritate. „Nu ne putem închipui”, notau gazetarii, „ca tipografiile din Chișinău să nu poată răspunde cerințelor provinciei noastre, și totuși librarii introduc aceste cărți rusești.”

Dincolo de formele prin care era transmis, mesajul de la Moscova era direct: Basarabia nu aparține României, iar Uniunea Sovietică are drepturi istorice asupra ei. Exact același tip de discurs îl regăsim și astăzi în materialele de propagandă care circulă în mediul online.

În octombrie 1922, ziarul Viitorul publica o dovadă fără echivoc a modului de acțiune impus de Moscova:

„Întâmplarea a făcut ca, în urmă cu câteva zile, să putem citi un raport al uneia dintre misiunile sovietice din străinătate, adresat Biroului de Informații al Internaționalei a III-a, cu sediul la Moscova. Raportul se referă la propaganda bolșevică din Sud-Estul Europei și conține observații și constatări deosebit de interesante.

Reproducem câteva fragmente, aflate în strânsă legătură cu unele uneltiri puse la cale, în ultima vreme, și pe teritoriul țării noastre, pentru ca opinia publică românească să fie trează în fața pericolelor ce ne amenință.

Raportul consemnează:

Țara în care acțiunea bolșevică întâmpină cele mai mari greutăți este Iugoslavia. Din cauza măsurilor luate de guvernul de la Belgrad, măsuri de o energie și severitate draconică, și din cauza populației sârbești, refractară ideilor comuniste, progresele propagandei bolșevice sunt aproape nule. Acolo unde propaganda comunistă se desfășoară cu mai mult succes și începe a prinde rădăcini este Croația. Faptul se datorește, în cea mai mare parte, animozității încă vii a populației croate față de cea sârbească și urii fără seamăn față de guvernul din Belgrad.

Referitor la România, documentul notează:

Măsurile luate aici împotriva propagandei comuniste nu sunt atât de draconice ca în Serbia; totuși, și aici, acțiunea extremistă este adânc stânjenită și progresează cu o întristătoare încetineală. Agenții comuniști sunt urmăriți și puși în imposibilitatea de a-și îndeplini misiunea. Propaganda printre muncitori se face, dar cu greutate și mari riscuri. Iar țăranul, astăzi proprietar, este greu de convins. Singura provincie unde activitatea comunistă se desfășoară cu oarecare succes este Basarabia. Cauza nu este supravegherea mai puțin severă a autorităților române, ci masa cea mare de populație rusească, bulgărească și evreiască.

Deși populația rusească din Basarabia nu este bolșevică, totuși ea dă tot concursul propagandei făcute de emisarii guvernului sovietic. Această populație nu se uită dacă agentul este țarist, cadet, socialist sau bolșevic; este de ajuns ca el să fie ‘rus’ și să lucreze în dauna statului român. Emisarii sovietici fac apel la sentimentele de patriotism și naționalism ale populației rusești și aceasta, doritoare de a fi realipită la ‘Marea și Sfânta Rusie’, le dă tot sprijinul, cu scopul de a vedea România zdruncinată și sfărâmată.

Cât despre Grecia, raportul arată că:

Terenul de propagandă este admirabil, mai ales în ultima vreme, dar bolșevizarea întâmpină o mare piedică: limba. Sunt prea puțini agenți care să stăpânească greaca la perfecție, iar lipsa acestui instrument principal face activitatea emisarilor extremiști printre muncitori și nemulțumiți foarte anevoioasă.

Singura țară din Balcani unde propaganda sovietică a făcut progrese notabile este Bulgaria. Bunăvoința guvernului Stamboliski, lipsa oricăror măsuri împotriva comuniștilor, instituirea liniilor de navigație între Varna și porturile rusești și permisiunea de intrare și ieșire a emisarilor fără supraveghere au făcut ca propaganda să înainteze zilnic. Mai mult, din Bulgaria, acțiunea sovietică se scurge nestingherit în țările vecine.

Documentul sublinia că guvernul de la Moscova intenționa să intensifice propaganda în Iugoslavia și România, dându-le următoarele instrucțiuni reprezentanților din aceste țări:

1. să formeze de urgență grupuri comuniste cu caracter revoluționar, având ca primă sarcină răsturnarea Consiliului General al Sindicatelor;

2. să creeze sindicate pur comuniste, în locul celor profesionale;

3. în grupările comuniste să fie admise numai elemente cunoscătoare ale doctrinei și capabile de orice sacrificiu;

4. să ceară dizolvarea imediată a tuturor subcomisiunilor sindicale refractare ideilor comuniste…

Doi ani mai târziu, gazetele de la București notau că plenul Comitetului Executiv al Internaționalei a III-a, ce se desfășurase la Moscova, a stabilit noua tactică de luptă pe plan internațional. După lungi și furtunoase discuții, comuniștii au decis să adopte o strategie pentru statele europene și o alta pentru Asia, Africa, America și Australia.

Pentru Europa, s-a decis ca reprezentanța principală să aibă sediul la Paris, unde au funcționat două secțiuni distincte:

• una dedicată spionajului militar, economic și financiar, precum și culegerii oricăror informații utile Rusiei sovietice;

• alta axată pe organizarea mișcărilor teroriste.

Centrala pariziană coordona toate organizațiile comuniste din Europa și comunica direct cu Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a.

În statele europene în care Rusia sovietică reluase relațiile diplomatice și comerciale, serviciul de spionaj era condus de un directorat atașat legației, informațiile culese de agenți erau trimise centralei de la Paris, iar aceasta le corela și le expedia la Moscova.

Recrutarea agenților se făcea dintre artiștii de varietăți, femei și bărbați de naționalitate germană, austriacă sau maghiară, refugiații ruși în Occident, dar și dintre informatorii locali dispuși să-și ofere serviciile Internaționalei a III-a.

Planul aprobat a fost pus în practică de Nikolai Buharin, membru al Biroului Politic al CC al PCUS (din 1924) și ulterior al Cominternului (în 1926), și de Grigori Zinoviev, membru al Politburo (din 1919), și prevedea:

1. Refacerea vechilor organizații bolșevice clandestine, desființate anterior, precum și crearea altora noi, cu nuclee în toate ramurile de activitate, în special în armată.

2. Câștigarea simpatiei minorităților din Europa Centrală și Balcani, pentru intensificarea propagandei comuniste.

3. Atragerea tineretului muncitor din fabrici și ateliere, organizat pe baze ilegale și conduse conspirativ.

4. Publicarea unei literaturi comuniste bogate în limbile țărilor respective.

5. Infiltrarea tineretului țărănesc în organizații ilegale.

6. Participarea acestor organizații la mișcările iredentiste ale minorităților, ca mijloc de a sprijini cauza comunistă.

7. Alimentarea nemulțumirilor din armată, propagandă între recruți și urmărirea deplasărilor de trupe.

8. Afilierea tineretului de toate categoriile sociale la Internaționala a III-a.

Grigori Zinoviev

Nikolai Buharin

Să mai notăm că Grigori Zinoviev a devenit o victimă a Marii Epurări staliniste, fiind arestat alături de alți lideri comuniști în 1935 și inculpat pentru implicarea în asasinarea lui Serghei Kirov, o crimă comandată se pare chiar de Stalin. Fiind găsit vinovat, Zinoviev a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Anul următor a fost învinuit că ar fi format un grup terorist însărcinat cu asasinarea lui Stalin și a altor lideri ai guvernului și a fost executat pe 25 august 1936. Și Nikolai Buharin a avut o soartă similară, fiind arestat în 1937 sub acuzația de „conspirație pentru răsturnarea statului sovietic”. A fost judecat în martie 1938 în lotul celor din Procesul celor 21, în timpul Marii Epurări, și a fost executat de NKVD prin împușcare.

Propaganda de ieri și cea de azi

Dacă în anii ’20 armele principale de manipulare erau cărțile, ziarele și emisiunile radio, astăzi propaganda s-a mutat pe internet și rețelele sociale, prin intermediul canalelor de Telegram, al unor conturi false pe Facebook și, mai ales pe TikTok, unde filmulețele scurte, cu mesaje simple și emoționale, par a fi mult mai eficiente decât broșurile de altădată.

Algoritmii împing către milioane de utilizatori conținut conspiraționist, anti-occidental sau nostalgic după „măreția Rusiei” și, în loc de „Radio-gazeta” din Tiraspol, avem rețele de conturi anonime care transmit mesaje mesajele de propagandă ale Moscovei.

O lecție istorică

Propaganda bolșevică din anii ’20 și cea rusă de astăzi, deși se desfășoară în contexte istorice și tehnologice diferite, au în comun aceleași mecanisme și aceleași scopuri: subminarea statelor vecine, exploatarea tensiunilor interne și cultivarea neîncrederii în instituții.

Dacă în epoca interbelică mesajele publicate în broșuri și reviste puteau fi oprite la graniță, în era rețelelor sociale mesajele false circulă instantaneu, ajungând la milioane de oameni înainte de a putea fi demontate, dar experiența anilor ’20 ne arată că propaganda nu mai poate fi ignorată.

În ambele situații, cheia propagandei a fost adaptarea mesajului la vulnerabilitățile țintei: atunci, apelul la resentimentele minorităților etnice și la nemulțumirile muncitorilor sau țăranilor, astăzi, exploatarea frustrărilor economice, a neîncrederii în clasa politică sau a temerilor legate de viitor. Rezultatele sunt similare: o societate divizată, o opinie publică manipulată și o continuă erodare a încrederii, printr-o strategie care, sub alte forme, își păstrează aceeași esență ca acum un secol.