Cum l-a oprit Vlad Țepeș pe Mahomed Cuceritorul să facă pașalâc din Țara Românească
Atacul de noapte din 16 spre 17 iunie 1462 a fost un succes răsunător al românilor
În primele luni ale anului 1462, Mahomed al II-lea a stabilit planul de supunere a Țării Românești, condusă de Vlad Țepeș, urmărind transformarea acesteia în pașalâc turcesc. Sultanul intenționa, astfel, să extindă spre nordul Dunării acțiunea desfășurată în anii anteriori în Peninsula Balcanică, pe teritoriile Serbiei și Bosniei.
În cazul în care acest obiectiv nu putea fi atins, Mahomed concepuse o soluție de rezervă: înlocuirea domnitorului cu fratele său, Radu cel Frumos, ținut ostatic la Constantinopol încă din copilărie, iar pentru aceasta „a trimis vorbă în Dacia boierilor influenți”, după cum notează cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil. Cunoscând cu siguranță frământările politice din țară și opoziția internă față de întărirea autorității lui Țepeș, Mahomed spera că boierii, care îl dușmăneau pe domn, îl vor accepta pe Radu și i se vor supune îndată ce oștile otomane vor trece Dunărea.
Principala obligație a țării față de Imperiul Otoman în acea epocă, la care turcii au încercat să adauge și altele, era haraciul – tributul anual, în valoare de 10.000 de galbeni. Suma este confirmată de două izvoare: relatarea lui I. de Promontorio și cronica lui Ducas, care afirmă că, în anul 6970 (1461–1462), Mahomed al II-lea i-a cerut lui Țepeș să vină să i se închine, aducând 500 de băieți, precum și tributul anual de 10.000 de galbeni.
Domnitorul a răspuns că este gata să achite haraciul, dar a refuzat să dea copiii, pe care țara sa nu-i oferise niciodată ca tribut de sânge. „Cât despre sine (știind ce pățise tatăl său în 1442, când fusese întemnițat de sultan), să vină însuși la închinăciune, aceasta e mai cu neputință.” Primind răspunsul, sultanul s-a înfuriat, dar, preocupat de alte probleme, s-a mulțumit pentru moment doar cu tributul, urmând ca asupra celorlalte cerințe să decidă ulterior.
Se pare însă că solii trimiși pentru a ridica tributul au fost trași în țeapă. Aflat la apogeul puterii, la doar câțiva ani după cucerirea Constantinopolului, eveniment care produsese o impresie puternică în Europa, și neobișnuit să fie înfruntat în acest fel, Mahomed al II-lea avea acum suficiente motive pentru a porni războiul împotriva lui Vlad Țepeș: refuzul plății haraciului, uciderea dregătorilor otomani trimiși în Țara Românească, alianța cu Ungaria lui Matei Corvin și expediția din martie 1462 la sudul Dunării, pe teritoriul otoman, unde Țepeș provocase pagube însemnate.
Pregătirile sultanului au fost deosebit de ample, el însuși urmând să conducă marea expediție de pedepsire a Țării Românești. Cronicarul turc Enveri, aflat în anturajul marelui vizir Mahmud Pașa, participant la campanie, menționa cu mândrie că trupele otomane erau îmbrăcate în zale și armuri de fier, care străluceau în soare. Efectivele acestei armate „pe care abia o ducea pământul”, după cum scrie același Enveri au fost estimate la 60.000 de oameni, dintre care 25.000 de ieniceri. Alte surse, precum Chalcocondil, vorbesc despre 250.000 de soldați, iar cronica lui Tursun-bei ridică numărul la 300.000.
În ziua de 26 aprilie 1462, Mahomed al II-lea a anunțat oficial, la Adrianopol, începerea campaniei împotriva Țării Românești, marea sa oaste fiind împărțită în trei grupuri și îndreptată spre Dunăre.
Un prim contingent urma să debarce în estul țării, cu obiectivul de a cuceri cetatea Chilia, unul dintre punctele-cheie ale rezistenței antiotomane. La începutul lunii mai, flota a ajuns la Brăila și a debarcat trupele turcești, însă acestea au staționat acolo până la sfârșitul campaniei, fără a intra în contact cu restul forțelor otomane ce urmau să fie angajate direct în confruntarea cu Țepeș.
Celelalte două corpuri de oaste erau conduse, unul, de marele vizir Mahmud Pașa, reprezentând avangardă, iar celălalt, adică grosul armatei, de însuși sultanul. În fața pericolului iminent, Vlad Țepeș a ordonat pustiirea teritoriului pe o distanță de trei zile de mers de la Dunăre spre nord și a mobilizat întreaga țară, inclusiv țăranii liberi, pe
care i-a organizat sub steagurile domnești în vederea marii confruntări. Oastea lui Țepeș era alcătuită, spun cronicile epocii, în principal din oameni de rând, deoarece mulți dintre boieri refuzaseră să participe la luptă.
Pe 14 iunie 1462, Petrus de Thomassus, solul Veneției la curtea lui Matei Corvin, îi scria dogelui că, în lipsa unui ajutor extern, „Vlad Țepeș va fi învins, pentru că ai lui sunt oameni din popor, în timp ce ai pașei sunt aleși și deprinși cu armele”.
În prima fază a campaniei, Vlad a trebuit să înfrunte avangarda otomană care trecuse Dunărea între 20 și 25 mai. Marele vizir a fost lăsat să pătrundă într-o țară pustiită, iar trei zile mai târziu, armata sa a fost atacată și nimicită: din cei 30.000 de ostași, doar 1.000 ar fi reușit să scape.
Urmărind rămășițele armatei otomane, Vlad a ajuns la Dunăre chiar în momentul în care sultanul se pregătea să treacă fluviul. La începutul lunii iunie, a avut loc bătălia de la Turnu, în urma căreia turcii au reușit să pătrundă în Țara Românească. Țepeș a trecut atunci la hărțuiri continue, în paralel cu o retragere strategică, atent pregătită. Timp de două săptămâni, o mare parte din armata otomană a fost decimată, astfel că, la mijlocul lunii iunie, sultanul înainta cu greutate spre Târgoviște. Mai bine de jumătate din oaste îi pierise din cauza foametei, bolilor și atacurilor constante ale românilor.
Pe 16 iunie 1462, domnitorul român a lansat celebrul atac de noapte, a cărui locație exactă nu este cunoscută. Lovitura a fost un succes răsunător: pătrunzând în tabăra otomană, românii au provocat o panică atât de mare, încât soldații turci s-au omorât între ei.
Potrivit cronicii lui Chalcocondil, Țepeș ar fi năvălit cu 7.000 sau 10.000 de călăreți, stârnind „o spaimă mare în tabără”, unde „turcii, înspăimântați și apucați de mare frică din cauza năvalei, se și socoteau dați cu totul pieirii”. Atacul a avut loc la lumina făcliilor și în sunet de corn. Conform unor mărturii, deși cuprinși de panică, turcii nu și-au părăsit corturile, întrucât crainicii sultanului strigau prin tabără ca toți ostașii să rămână pe loc, sub amenințarea cu moartea. Înaintând „în ordine desăvârșită și bine închegată”, oastea Țării Românești se îndrepta spre cortul sultanului, dar, din greșeală, a nimerit la corturile vizirilor Mahmud și Ishak Pasha, unde „s-a dat o luptă mare”, în care românii, „luptând în rânduri bine strânse, n-au avut nici o pierdere vrednică de însemnat”.
În timpul încleștării de la corturile vizirilor, garda sultanului a avut timp să se pregătească. Românii nu au mai putut continua lupta decât pentru scurtă vreme, deoarece se lumina de ziuă și au fost nevoiți să se retragă. Cronicarul Chalcocondil, deși susține că turcii ar fi suferit „doar puține pierderi”, este contrazis de alte surse, dar valoarea relatării sale stă în evidențierea scopului principal al atacului lui Țepeș: uciderea sultanului și provocarea unei debandade totale într-o tabără care ar fi rămas fără liderul său atât de respectat.
O relatare mai puțin cunoscută, dar extrem de sugestivă, ne este transmisă de episcopul Nicolae de Modrussa, pe baza mărturiilor unor participanți la luptă. Acesta susține că armata lui Țepeș a provocat în tabăra otomană un „măcel de necrezut”, ea suferind pierderi nesemnificative. Un detaliu inedit adăugat de Modrussa este acela că rezultatul final al atacului a fost compromis de lipsa de curaj a unuia dintre comandanții români; dacă acesta ar fi acționat cu hotărâre și dacă turcii nu ar fi păstrat disciplina, Vlad Țepeș ar fi obținut „cea mai mare și strălucită victorie”.
O descriere similară cu cea a lui Chalcocondil, dar mai concisă, ne-a lăsat cronicarul bizantin Ducas. El notează că Vlad, „rânduindu-și bine oamenii, a năvălit când era încă întuneric și, nimerind în partea dreaptă a taberei, a intrat deodată înăuntru și până la ziuă a tăiat turci fără număr, iar până ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei”.
În zorii zilei de 17 iunie, Vlad Țepeș s-a retras spre nordul Târgoviștei, iar Mahomed, intrând în oraș, a fost întâmpinat de un spectacol macabru: sute de țepe în care fuseseră înfipte cadavrele soldaților săi. Potrivit legendei, sultanul ar fi exclamat: „Nu pot lua țara unui bărbat care face lucruri atât de mari și peste fire; acest om ar merita o domnie mai înaltă…” Chalcocondil notează că „toți turcii, văzând numărul celor trași în țeapă, s-au înspăimântat grozav”.
După două săptămâni de confruntări sângeroase, Mahomed, temându-se de o intervenție a regelui Matei Corvin și văzându-și oastea sleită de puteri, a ordonat retragerea. S-a îndreptat spre Brăila, unde îl aștepta corpul de armată care nu apucase să intre în luptă, expediția sa încheindu-se cu un eșec răsunător.
Ceea ce nu a reușit sultanul cu întreaga sa armată avea însă să reușească, în scurt timp, fratele domnitorului, Radu cel Frumos, sprijinit de o parte din boierime. Acesta fusese lăsat de Mahomed „la marginile Țării Românești pentru a ademeni sufletele românilor care ar fi voit să-l părăsească pe Dracula”, după cum consemnează Domenico Balbi, reprezentantul Veneției la Buda.
Spre deosebire de Vlad Țepeș, care, fiind învingător, dorea continuarea luptei, Radu le-a oferit boierilor „pace și prietenie” cu sultanul. Chalcocondil consemnează că acesta le-a zugrăvit nobililor români imaginea unei țări devastate de război, susținând că singura soluție salvatoare era împăcarea cu Imperiul Otoman, mediată chiar de el.
Iată cuvintele atribuite lui Radu, potrivit cronicii bizantine:
„Bărbați daci, ce credeți că o să mai vină asupra voastră în viitor? Nu știți ce putere mare are împăratul și că foarte curând vor veni iarăși oștile, pustiind țara, și vom fi despuiați de tot ce ne-a mai rămas? De ce nu vă faceți prieteni împăratului? Și veți avea liniște în țară și în casele voastre. Știți doar că acum n-a mai rămas niciun capăt de vită. Toate aceste suferințe grele le-ați îndurat din cauza fratelui meu, pentru că ați ținut cu acest om făr-de Dumnezeu, care a adus asupra Daciei o nenorocire cum n-am mai auzit nicăieri pe pământ.”
Surse:
„Vlad Țepeș”, Nicolae Stoicescu, Editura Academiei, 1976
“Istoria Românie”, Constantin Daicoviciu, Editura Academiei