Cine a fost Polina Suslova, muza întunecată a lui Dostoievski
În vasta galerie a personajelor feminine din literatura rusă, puține figuri sunt la fel de enigmatice, tragice și tulburătoare ca cele din romanele lui Dostoievski.
Nastasja Filippovna Barasjkova, eroina romanului “Idiotul” (1869), Polina (“Jucătorul”, 1863), Katerina Ivanovna Marmeladova (“Crimă și pedeapsă”), Lizaveta Nikolaevna (“Demonii”), Katerina și Grușenka (“Frații Karamazov”) au fost inspirate de aceeași femeie: Apollinaria (Polina) Suslova, despre care Dostoievski scria cu amărăciune:
Încă o iubesc, o iubesc foarte mult, dar nu aș mai vrea să o iubesc.
În romanul „Idiotul”, Nastasja este o orfană crescută de un aristocrat care o exploatează sexual de la o vârstă fragedă. La maturitate, devine o femeie rafinată, dar este marcată de traumele din trecut. Este curtată de mai mulți bărbați, dar respinge stabilitatea și dragostea autentică oferite de prințul Mîșkin, preferând un destin tragic, ca o formă de autodistrugere.
Unii biografi ai scriitorului rus consideră că Nastasja Filippovna ar fi fost inspirată nu doar de Polina, ci și de Maria Dmitrievna Isaeva, prima soție a lui Dostoievski, o femeie dificilă, cu izbucniri emoționale și un temperament considerat deseori dezechilibrat. Cei doi s-au căsătorit pe 6 februarie 1857, deși prietenii și apropiații îl avertizaseră că relația era sortită eșecului.
Maria nu l-a iubit niciodată cu adevărat și a păstrat mereu o anumită distanță, dar el devenise obsedat de ideea de a o salva.
Descriind relația lor, nota: „Din cauza caracterului ei ciudat, suspicios și fantastic, cu siguranță nu eram fericiți împreună, dar nu puteam înceta să ne iubim; și cu cât eram mai nefericiți, cu atât ne atașam mai mult unul de celălalt…” Maria a murit în 1864.
Trăsăturile esențiale ale Nastasjei au fost însă inspirate de Apollinaria Suslova (Polina), o scriitoare care a devenit amanta lui Dostoievski în timpul călătoriilor lui prin Europa. Suslova era o femeie cultă și extrem de independentă, dar și capricioasă și greu de înțeles. Relația lor a fost tumultuoasă, marcată de gelozii, despărțiri și împăcări pasionale.
În arhive s-au păstrat câteva portrete ale Polinei, realizate în a doua jumătate a secolului XIX. Într-unul dintre ele, aflat la Muzeul Dostoievski din Sankt Petersburg, vedem o femeie cu trăsături tăioase, o privire mândră și o postură demnă, caracteristici pe care le regăsim și în portretul literar al Nastasjei Filippovna.
Jurnalele și corespondența scriitorului conțin numeroase referințe la Suslova, într-o scrisoare din 1864, acesta notând: „Mă distruge și mă salvează în același timp. E un înger cu aripi rupte.”
În iulie 1928, o editură din Moscova a tipărit „Însemnările zilnice ale Polinei Suslova“. Ziarul Lupta nota cu acel prilej:
„Legătura lor a început în 1862, puțin după moartea primei sale soții, răpusă de tuberculoză. Însemnările sunt, fără îndoială, un document uman de mare interes, deoarece în ele este descrisă, fără niciun fel de fard, viața erotică a marelui scriitor rus.
Din acest jurnal se înțelege cu ușurință că, prin firea sa, Dostoievski nu era deloc un bărbat capabil să ofere fericirea deplină unei femei. Însemnările încep din luna în care s-a produs prima ruptură între cei doi. Aceasta s-a petrecut în vara anului 1863, când Polina Suslova se afla la Paris, împreună cu noul ei prieten. Trăia atunci o poveste de dragoste, îndrăgostindu-se de un tânăr medic spaniol, pe nume Salvador. Era reacția firească după viața chinuită și lunile grele petrecute alături de Dostoievski.
Salvador era o fire simplă, un tip de european care păstra doar formele exterioare ale convențiilor sociale, tocmai acelea care îl indignau profund pe Dostoievski. Pentru spaniol, legătura cu tânăra, frumoasa și pasionala rusoaică era plăcută, fiindcă nu-i cerea niciun sacrificiu.
Mult mai complicată a fost însă viața lăuntrică a fostei prietene a lui Dostoievski. În jurnalul zilnic, scria:
Viața pe care o duc acum nu mă mulțumește. Trebuie să trăim mai deplin, mai larg. Ce vreau? Am atâtea dorințe, încât nici nu le pot cuprinde pe toate cu mintea.
Cu vremea, spaniolul s-a plictisit de exaltata rusoaică și într-o bună zi a dispărut. Polina a fost disperată. În acea perioadă, Dostoievski a venit din nou la Paris, iar dorul l-a îndemnat să o caute. Polina nota:
Când Fiodor Dostoievski a intrat în camera mea, a căzut fără niciun cuvânt la picioarele mele, și-a lipit plângând capul de genunchii mei și, după o lungă tăcere, a strigat: «Polina! Te-am pierdut, te-am pierdut pentru totdeauna, știu prea bine. Spune-mi, ce fel de om este Salvador? Poate că e un bărbat frumos sau știe să vorbească frumos. Dar nu poate avea o inimă atât de caldă pentru tine cum am eu. Inima mea bate doar pentru tine!» Inima mea suferea și ea, aveam nevoie de un sprijin, și m-am spovedit lui Dostoievski.
Scriitorul a sfătuit-o să părăsească Parisul și să călătorească împreună în Italia, „ca un frate și o soră“. Polina a fost de acord, dar visul italian nu a durat mult: după puțină vreme, l-a părăsit din nou. De ce? Pentru că Dostoievski nu a putut juca prea mult rolul de frate. I-a cerut iubire, iar ea nu i-a putut-o oferi. A acuzat-o că i-a dat speranța reînvierii sentimentelor și că joacă un joc dublu, periculos.
Probabil atunci a avut loc o scenă pe care scriitorul a redat-o mai târziu în nuvela „Jucătorul”, între personajele Alexei Ivanovici și Polina. Din însemnările doamnei Suslova reiese clar că, prin acești doi eroi, Dostoievski îi portretiza chiar pe ei doi.
Dragostea și ura îi legau în același timp. El se întreba în jurnal:
O iubesc? Nu puteam răspunde la această întrebare. De o sută de ori mi-am spus că o urăsc. Da, o uram, și erau momente când mi-aș fi dat jumătate din viață ca s-o nimicesc. Dacă mi-ar fi spus atunci: «Aruncă-te într-o prăpastie!», aș fi făcut-o fără să stau pe gânduri.
Suslova avea aceelași sentimente:
Dacă îmi amintesc ce eram acum doi ani, încep să-l urăsc pe Dostoievski, fiindcă el a fost primul om care a omorât credința în mine.
Sfârșitul iubirii l-a descris în nuvela „Ai tăi și străinii“. În exaltarea ei, visa că Dostoievski îi va aduce marea fericire a vieții, dar pentru el, ea nu era decât o „Karamasovistă“.
Cu toate acestea, Polina i-a lăsat lui Dostoievski o impresie de neșters. Corespondența lor a continuat mulți ani, chiar și după ce scriitorul s-a recăsătorit cu Anna Snitkina, cea care i-a fost alături până în ultimele clipe.
În însemnările fostei iubite apare și o scrisoare pe care o primise în acea perioadă:
Polina! Nu știu nimic despre viața ta din ultimii ani, dar, din câte am auzit, nu pot să cred că ești fericită. Scumpă Polina, eu nu caut o fericire ieftină. Te stimez, te-am stimat întotdeauna, chiar dacă ți-am formulat anumite pretenții. Știu că sufletul tău nu poate fi mulțumit cu viața pe care o duci, cu faptul că vezi în oameni fie niște optimiști orbi, fie niște mișei. Îți dau însă asigurarea că voi rămâne veșnic prietenul tău. Al tău, Fiodor Dostoievski.
Se știe că femeia a fost implicată mai târziu într-un complot politic și că s-a căsătorit, la vârsta de 37 de ani, cu un tânăr de numai 17, viitorul scriitor și filozof Vasilîi Rozanov. Căsătoria nu a fost una fericită; cei doi s-au despărțit curând.
Polina Suslova a murit în 1918 la Sevastopol, în Crimeea, la vârsta de 78 de ani, gândindu-se probabil până la ultima suflare la episodul de dragoste cu Dostoievski.