Cine a fost „Doamna moților” și cum a încercat propaganda comunistă să-i exploateze imaginea

Ecaterina Varga (sau Varga Katalin), cunoscută ca „Doamna moților”, a rămas în memoria Munților Apuseni ca o figură luminoasă a luptei pentru dreptate. Născută pe 22 august 1802 la Hălmeag, în Țara Făgărașului, într-o familie de mici nobili maghiari scăpătați, și-a legat destinul nu de privilegiile aristocrației din care înaintașii ei făcuseră parte, ci de viața și speranțele moților.

În „autobiografia scrisă cu mâna ei” în timp ce se afla în temnița din Aiud, descoperită de Kiss András în anii ’50 în arhive, mărturisea: „Locul nașterii mele a fost scaunul nobil Kőhalom, Hălmeag. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, se numea Varga János, mama mea, Rozsondai Katalin…

La opt ani am pierdut pe tatăl meu, la zece pe mama mea… Ajunsă la vârsta cuvenită, m-au măritat cu György Kelemen, om cinstit, văduv, agricultor și totodată rotar. Am trăit împreună cincisprezece ani și jumătate. I-am căsătorit doi fii, iar pe timpul căsniciei am început negoțul cu cânepă și, pentru o vreme, am avut noroc. Dar după câțiva ani am dat pe datorie cânepă de sute de forinți unor frânghierii brașoveni, bani pe care și eu îi împrumutasem pentru negoț; aceștia nu au vrut să plătească, iar când am ajuns în fața judecătorilor brașoveni, nici acolo nu au fost siliți să plătească. Văzându-mi starea nenorocită, m-am plâns unor brașoveni ce aș putea face, fiindcă moștenirea mea era gajată pentru acea datorie.

Unii m-au învățat să mă adresez împăratului, căci poate voi reuși, ba chiar că pe sărmanii veniți de departe obișnuiește să-i și răsplătească. Auzind acestea, mi-am pus toată puterea ca să ajung înaintea feței sale împărătești.”

Cu jalba în mână, Ecaterina Varga a pornit spre Viena, unde a încercat aproape cinci săptămâni să intre la curtea împărătească, umblând zadarnic la cancelarie pentru cauza sa. După ce și-a cheltuit toți banii, a pornit spre casă, dar la Arad i-a venit ideea să-și încerce norocul și la Cluj, la Consiliul Gubernial. Atunci a survenit o întorsătură decisivă în destinul ei.

Din întâmplare, s-a rătăcit pe drum. Întrebând de satul natal, a fost îndrumată greșit către comuna Hălmagiu Mare.

„Ajungând la Abrud, am cerut găzduire, apoi urcând la Izbita am intrat într-o casă frumoasă ca să prânzesc. M-au întrebat de unde vin, le-am spus că din Viena și le-am povestit necazul meu. Ei, la rândul lor, mi-au spus că și pe ei i-au nedreptățit și că nu îndrăznesc să se mai adreseze nicăieri, și m-au întrebat dacă nu le-aș duce și jalba lor înaintea împăratului:

– De ce nu, pentru plată.

Ieșind de acolo, doi oameni s-au alăturat de mine și m-au dus până la Lăzărești, la casa lui Dávid Pável, și mai mulți adunați m-au întrebat dacă vreau plată ca să-i ajut până la capăt…”

Astfel a început Ecaterina Varga să fie apărătoarea iobagilor mineri. Prima călătorie la Viena a adus roade și vestea s-a răspândit în comunitate. S-a apropiat de viața minerilor și, cunoscând legile, a început să le susțină drepturile. A mers de șase ori la Viena și a depus aproape 350 de petiții, dar curând a atras atenția curții imperiale: la început era doar o „jăluitoare neobosită”, apoi a fost socotită o „instigatoare primejdioasă” și a fost pusă sub urmărire.

Domeniul Zlatnei, unde „femeia venită de aiurea” își găsise un nou cămin în 1840, cu minele sale de aur bogate, aducea atunci tezaurului imperial mai mult decât întreg Ardealul. Cu toate acestea, minerii trăiau lipsiți de drepturi, plângerile lor de dinainte de răscoala lui Horea rămăseseră nerezolvate, iar administrația îi obliga la robotă: patru zile pe săptămână trebuiau să taie lemnul pentru cuptoarele de topit minereu. Oamenii muntelui știau că pădurea fusese a lor din vechime, iar acum le era interzis să taie pentru propriile nevoi lemnul care le asigura traiul.

Cu altruism, cu o consecvență uimitoare și o tenacitate neclintită, doamna Varga a luptat pentru dreptatea lor. La început, așa cum am văzut, după obiceiul vremii, bombarda cancelaria cu jalbe, punându-și toată nădejdea în „bunul împărat”, care „nu știe nimic” despre nedreptăți. Mai târziu însă, i-a îndemnat pe locuitorii Munților Apuseni la nesupunere, la refuzul robotelor și, în cele din urmă, la luptă deschisă împotriva asupririi.

„Despre supunere nici nu se mai poate vorbi, ordinea s-a stricat, prestigiul autorităţilor şi tot sensul influenţei lor au fost compromise“, transmiteau înspăimântate autoritățile locale, iar un raport din 3 octombrie 1842 prevestea chiar că „va izbucni un incendiu şi mai periculos decât primul“ (cel din 1837).

Între 1841 și 1847, sub îndemnul și conducerea ei, țăranii din Bucium, Abrud și satele învecinate și-au intensificat lupta împotriva abuzurilor și a poverilor tot mai apăsătoare. Ecaterina, numită cu drag „Doamna noastră“, era sufletul mișcărilor revoluționare: oprea plantările pe pământurile expropriate, încuraja refuzul de a plăti dările către administrație și îndemna comunitățile să-și gestioneze singure resursele.

Autoritățile habsburgice au văzut în ea o primejdie reală, încercând ani la rând să o captureze, dar moții au ascuns-o și au apărat-o cu devotament.

„Atâta timp cât această agitatoare va sta printre ei, nu-i nădejde să se facă linişte şi nici ca iobagii din comunele amintite să se supună. Mai multe iscoade stau la pândă în jurul casei unde e găzduită, la o anumită distanţă, şi îndată ce observă o persoană suspectă, o ascund în adâncul pădurii. De aceea, prinderea ei este foarte grea“, consemna un raport din 5 iulie 1844.

După răscoala țărănească din Galiția, din 1846, boierii din jurul Zlatnei s-au retras în oraș, de teama urii țăranilor. Administrația a înțeles primejdia: o scânteie ar fi putut aprinde întreaga țară, așa că a vrut să înăbușe din fașă orice risc și a emis un nou ordin de arestare împotriva Ecaterinei Varga. Cancelarul Jósika Sámuel știa că ierarhia bisericească ortodoxă era ostilă revoltei, așa că i-a încredințat misiunea de a o captura chiar lui Andrei Șaguna, ambițiosul cleric care râvnea la scaunul episcopal vacant. Tânărul Șaguna a reușit să o păcălească atât pe doamna Varga, cât și pe moții care îi erau devotați femeii.

Ea își amintea astfel întâmplarea: „Prea Cucernicul Locțiitor de Episcop… trimise veste satelor că de Bobotează va veni la biserica din Izbita și să se adune oamenii de pretutindeni, să vin și eu. O parte din popor nu-mi dorea prezența, dar eu, nefiind deloc temătoare de arestare, ba dimpotrivă… Dar tocmai cel de la care obștile așteptau binecuvântare ca de la părintele lor sufletesc, semăna între ele plâns și neliniște, iar mie mi-a adus nenorocire… M-au luat și m-au dus în temnița din Aiud, și de atunci zac în acest loc de jale.”

La Aiud i s-a dat hârtie și cerneală, iar Ecaterina Varga și-a redactat în versuri și proză autobiografia, dar apoi a fost transferată în cazemata din Alba Iulia, în celula celor mai primejdioși prizonieri, cu strajă armată zi și noapte la ușă. Între timp, izbucnise răscoala minerilor și apoi Revoluția pașoptistă, iar ea zăcea în temnița întunecoasă pur și simplu fiindcă fusese uitată acolo. Poate ar fi rămas pentru totdeauna, dacă, după înfrângerea revoluției, închisorile nu s-ar fi umplut până la refuz. Atunci i s-a reluat dosarul și, după patru ani de detenție preventivă, a fost condamnată la trei luni de închisoare.

Eliberată în 1851, a fost trimisă sub pază în satul natal. „Persoana numită, după ce și-a ispășit pedeapsa, s-a întors primăvara la Hălmeag, de unde nu a mai plecat niciodată”, raporta primăria locală. Nu se știe cu exactitate când a murit, dar se pare că după anul 1852.

Cei care au cunoscut-o pe “Doamna moților” spuneau că era o femeie de statură mijlocie, cu părul castaniu, obrajii rumeni, ochii negri și vorbirea aleasă. „Vorbește românește, ungurește, nemțește, scrie în ultimele două limbi, își schimbă des îmbrăcămintea, uneori poartă strimfi și ținută elegantă, alteori se îmbracă în port românesc, călătorește pe jos și călare”, arăta ordinul de arestare. „O femeie misterioasă, venită de aiurea”, spunea judele din Zlatna.

„Se povestesc despre ea lucruri mari și uimitoare… că ar aparține unei familii nobile și că niciun dregător nu îndrăznește să i se împotrivească”, nota locțiitorul episcopal ortodox care a prins-o. „Ea e doica împăratului”, șopteau moții, care își puneau trupul pavăză ca s-o apere în clipe de primejdie.

George Barițiu scria despre ea: „Varga Katalin a rămas până astăzi o persoană cu totul enigmatică. Prenumele ei este pur maghiar — să fi fost oare de naționalitate maghiară? Și de ce condiție socială? Cu ce iscusință i-a fermecat pe buciumeni încât șapte ani la rând au vrut-o în mijlocul lor, întreținând-o cu casă, hrană, toate cele de trebuință? Și cum se explică faptul că, deși existau atâția preoți, dintre care cel puțin zece cu studii superioare, și câțiva laici români cu școli academice și juridice, poporul și-a pus încrederea într-o femeie al cărei trecut era el însuși o taină?”

În perioada comunistă, figura Ecaterinei Varga, “Doamna moților” a fost reinterpretată într-o cheie propagandistică, pentru a servi ideologiei oficiale. Portretizată exclusiv ca „luptătoare a poporului împotriva asupririi feudale”, memoria ei a fost desprinsă de complexitatea istorică reală și de contextul în care a acționat. Discursul oficial a transformat-o într-un simbol al solidarității de clasă și al fraternității româno-maghiare și a accentuat ideea unei lupte continue a „maselor oprimate” ce ar fi culminat firesc cu „victoria socialismului”, valoarea istorică autentică a Ecaterinei Varga fiind pusă în umbră de necesitatea de a ilustra dogma luptei de clasă.