Cine a fost „artista” lui Eminescu?

Dilema legată de Eufrosina Popescu, gloria scenei românești, care a murit paralizată și uitată de lume

Poezia „La o artistă” a lui Mihai Eminescu, publicată pe 18 august 1868 în revista Familia, a stârnit numeroase controverse privind sursa inspirației. Una dintre cele mai frecvente ipoteze este că admirația poetului pentru actrița Eufrosina Popescu (1821–1900), o figură marcantă a teatrului românesc din secolul al XIX-lea, a fost la originea versurilor.

Dezbaterea a implicat opiniile unor critici literari și martori ai epocii, precum Th. Stefanelli, Bogdan Duică, Perpessicius și George Călinescu.

Bucovineanul Th. Ștefanelli, prietenul din tinerețe al poetului, oferă una dintre cele mai vechi mărturii. În amintirile sale, susține că Eminescu a fost amorezat de o tânără artistă pe nume Eufrosina Popescu, și că i-a dedicat mai multe poezii, inclusiv „La o artistă”. Ștefanelli descrie o adolescentă de o frumusețe rară, care atrăgea atenția publicului și a studenților din Cernăuți, sugerând că pasiunea lui pentru ea a fost suficient de puternică încât să-l determine să urmeze trupa de teatru Pascaly în turnee, evocând în volumul „Amintiri despre Eminescu” și un dialog purtat cu poetul din toamna anului 1870, de la Viena:

“Petrecusem odată până târziu în noapte în societatea lui Eminescu și a altor colegi, în restaurantul Bischof din Wipplingerstrasse, și, când să ne întoarcem acasă — toți locuiam pe strada Diana — am făcut trista constatare că, împreună, nu aveam nici măcar zece creițari, taxa necesară portarului ca să ne deschidă poarta.

Hotărârăm, așadar, să ne plimbăm pe stradă până la ora șase dimineața, când trebuia să se deschidă poarta. Eminescu era atunci într-o dispoziție foarte bună, mă ținea de braț, cânta, declama și istorisea multe. Apoi deveni sentimental și-l auzii exclamând: „O! Eufrosina, Eufrosina!”

Revista Familia, 1868

Cunoscând slăbiciunea lui Eminescu pentru figurile mitologice, am crezut că vorbește despre una dintre cele trei Grații, așa că l-am întrebat prin ce asociație de idei a ajuns de la cântec și declamație la o figură mitologică.

— Nu zic că a fost figură mitologică, răspunse Eminescu, ci chip aievea: Eufrosina mea, Eufrosina Popescu.

Atunci îmi adusei aminte de acest nume, uitat de mult, și l-am întrebat dacă nu cumva această Eufrosina fusese artista din trupa lui Pascaly, pe vremea când era în Cernăuți.

— Cum, o cunoști?

— Îmi aduc foarte bine aminte de dânsa, era foarte frumușică.

— Da, răspunse el oftând, era foarte frumușel acest drăcușor împielițat. Am fost amorezat cuc de dânsa și nu o pot uita. I-am făcut și poezii.

Voiam să aflu mai multe despre soarta acestui amor, dar în acel moment se deschise poarta și ne despărțirăm, pentru că Eminescu locuia cu o casă mai departe, pe Dianagasse.

— Vom vorbi despre aceasta altă dată, îmi zise el depărtându-se.

Dar de câte ori am reluat mai târziu vorba despre Eufrosina Popescu, n-a mai voit să vorbească de dânsa. Mi-a răspuns doar: „Eh, fleacuri!”

Episodul povestit m-a convins însă că au fost adevărate bănuelile studenților din Cernăuți despre amorul lui Eminescu pentru artista Popescu. Dar a fost, oare, acest amor împărtășit de Eufrosina sa?” (Theodor Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, 1914)

Istoricul literar Bogdan Duică a preluat și a dezvoltat această ipoteză, argumentând că există suficiente indicii biografice și literare pentru a considera că Eufrosina Popescu a fost sursa de inspirație pentru poezia „La o artistă”. Perpessicius menționează și el, în edițiile critice, că legenda Eufrosinei Popescu ca muză eminesciană a fost acceptată de o parte a exegezei, subliniind însă că poezia reflectă doar experiența teatrală a poetului și o fascinație pentru o figură feminină din lumea scenei care nu este neapărat Eufrosina.

Anicuța Popescu Manolescu

George Călinescu aduce o perspectivă critică asupra acestei ipoteze. În „Viața lui Mihai Eminescu”, remarcă faptul că actrița era cu aproape 30 de ani mai în vârstă decât Eminescu, ceea ce face improbabilă o pasiune romantică din partea poetului.

Călinescu este de părere că legenda a apărut din confuzia cu o altă actriță tânără din trupa lui Pascaly, Anicuța Popescu, cea care ar fi fost adevărata muză. Despre aceasta din urmă știm, din necrologul semnat de Constantin Nottara în septembrie 1912, că „a intrat de copilă în teatru, sub direcția lui Mihail Pascaly. Era frumoasă, subțire, zveltă; avea niște ochi mari, negri, scânteietori; era inteligentă, cultă, a fost la bună școală căci, pe lângă sfaturile ce i le da maestrul, avea la îndemână modele frumoase în artistele de seamă…” Anicuța Popescu a fost prima soție a marelui actor Grigore Manolescu.

Revenind la Eufrosina Popescu, Ioan Massoff și alți cercetători ai teatrului românesc susțin că aceasta nici nu făcea parte din trupa de teatru pe care Eminescu a întâlnit-o la Cernăuți și că, la data scrierii poeziei, actrița avea deja 47-48 de ani, nu 17, cum apare în descrierile entuziaste ale lui Ștefanelli.

Dar cine a fost această femeie asupra căreia s-au aplecat criticii și istoricii literari? Eufrosina Popescu, născută Vlasto, cunoscută și ca Frosa Vlasto și ulterior Frosa Popescu, a venit pe lume la 30 octombrie 1828, la Craiova (după alte surse, în 1821, la Bucureşti). Tatăl ei, Alexandru Vlasto era grec la origine, iar mama era româncă. După șase luni de la moartea prematură a tatălui ei, prințul Constantin Moruzi Karagea, în vârstă de aproape 75 de ani, fost amic al lui Alexandru Vlasto, s-a dus să o vadă pe văduva îndurerată și a găsit-o cufundată în lacrimi. Din compasiune, i-a oferit fetiței rămase orfană sprijinul său generos. Într-o zi, a dus-o la o adunare ce se ținea în casa colonelului Ioan Câmpineanu. Crescută apoi în casa boierului Emanuel Florescu împreună cu fiicele acestuia, s-a bucurat de atenția specială a lui Nicolae Bălcescu și a lui Costache Aristia, actorul revoluționar care a pus bazele teatrului în Țara Românească.

Frusinica recita și cânta frumos, iar maiorul Voinescu II, un mare animator al cercurilor literare românești, întâlnind-o și dându-și seama de talentul ei nativ, i-a sugerat lui Nicolae Bălcescu (ale cărui lecții gratuite de franceză le urma Frusinica) ideea de a o ajuta să intre în teatru. În urma unui examen cu prilejul căruia Aristia i-a intuit excepționalele însușiri artistice, copila în vârstă de 12 ani a fost primită ca elevă la școala Societății Filarmonica, inaugurată pe 19 ianuarie 1834, și a făcut parte din cea dintâi promoţie de actori români profesionişti.

Printre profesorii ei s-au aflat Geanini pentru muzică, Vinterhalter pentru limba franceză și germană, Duport pentru dans și Costache Aristia pentru declamație, promotorii instituției fiind Ioan Câmpineanu, Ioan Heliade Rădulescu și poetul Grigore Alexandrescu.

După un an de studii, direcția școlii a început să pună în scenă cele dintâi piese și a organizat o primă reprezentație, care a avut loc la Sala Slătineanu, la care a asistat și prințul Alexandru Ghica, domnitorul Munteniei, împreună cu familia princiară, precum și toată boierimea din București. Mulți ani mai târziu, artista mărturisea recunoscătoare că Nicolae Bălcescu, Costache Aristia, și Ion Voinescu II “au avut mână bună asupra ei“, deschizându-i calea către culmile gloriei.

În tinerețe, era descrisă ca înaltă, frumoasă, cu ochi vioi și expresivi, veselă și grațioasă și s-a remarcat repede prin „graţia şi naturalul jocului“, interpretând roluri importante în comediile lui Moliére, „Vicleniile lui Scapin“ şi „Amorul doctor“, apoi rolurile titulare din tragediile „Alzira“ de Voltaire şi „Virginia“de Algieri. După ce a luat lecții de canto la Viena și Paris, Eufrosina Popescu a obținut, sub pseudonimul contesa de Marcolini, o binemeritată faimă pe marile scene de operă italiene şi franceze:

„De la Milano la Torino, de la Torino la Veneția, în «Teatro Fenice», apoi în «La Pergola» din Florența, la Verona, la Palermo, la Luca, Sinigaglia, Ancona, Bari, Neapole, oriunde era o sărbătoare la curțile suveranilor, în palatele principilor și mai marilor lumii italiane de pe atunci, vocea ei răsuna tot mai fermecătore, gingășia ei tot mai răpitoare uimi și

încântă mințile și inimile tuturora. Încă până acum ea «simte cum îi tresare de dulce peptul», amintindu-și triumfurile de altădată. Încă până azi «aude ca un ecou din ce în ce mai depărtat, dar mai dulce» aplauzele și aclamațiunile celor ce «o slăveau!» Florile, giuvaerurile, aurul și… inimile cădeau la piciorele ei, ca o binefăcătoare ploaie, din care ea răsărea tot mai plăcută, mai iubită, mai prețioasă cântăreață și femeie!

Rossini a fost un moment nebun după dânsa, iar Ernesto Rossi, marele tragedian, pe atunci în splendorea tinereții și a talentului, o iubi «avec toute l’ardeur de mes vingt-cinq ans», precum singur mi-a mărturisit-o…

În timpul Imperiului, se întorse în Franța, în mai multe rânduri cântă la Nizza, unde Meyerbeer îi trimite scrisori pline de admirațiune și de duioșie, iar Alphonse Karr îi scrie articole înfocate și elogiose în ziare. La Paris, dă concerte sub patronajul contesei Castiglione, la care asistă și o aplaudă publicul cel mai distins. În sala Herz mai cu semă, avu un succes nebun. Se prezentă împreună cu Rossi înaintea unui «ilustru auditorul», care îi aclamă pe amândoi.

În «foyer-ul» Operei italiane, zise, cu prilejul concertului dat de Gordigiani, «Il dolce canzoniere», cavatina din „Puritanii” lui Bellini în așa chip încât cea mai însemnată foaie muzicală, «La Gazette musicale de Paris», declară că doamna Marcolini are «o voce strălucită de soprano, perfecționată prin o excelentă metodă».

Toate ziarele o lăudau, toți artiștii o cântau, toate mânile i se întindeau cu dragoste, nu-i lipsea decât suprema consacrațiune, angajamentul la Opera cea mare! Ministrul Achille Fould îi subscrie contractul, dar… la 20 septembrie 1859, o vedem, sub direcțiunea lui C. A. Rosetti, debutând în „Fiamina”, pe scena Teatrului Național din Bucuresci, pe d-na Eufrosina Popescu, văduva colonelului pensionar T. Popescu, fost adjutant domnesc (cu care se căsătorise în 1836).

De atunci a rămas credinciosă scenei românești, pe care a cules tot atâția lauri și s-a îmbrăcat cu tot atâta strălucire ca și pe scenele străine. Vestita Marcolini dispărând, ne-a lăsat-o pe și mai vestita Frosa Popescu, care va rămâne un model neîntrecut de simțământ al scenei, de joc natural, de dicțiune corectă, de nobilă înfățișare, pururea distinsă și fără de seamăn încă la noi artistă…”, consemna Dimitrie C. Olănescu în 1897, în studiul „Teatrul la români”.

Anii marilor succese europene nu au rupt-o pe Eufrosina Popescu de meleagurile natale. Începând din stagiunea 1859 – 1860 şi până la îndepărtarea prematură din teatru, marea actriţă s-a dedicat scenei româneşti. Alături de alte personalităţi ale vremii, dar mai ales alături de Matei Millo, de care a legat-o o mare prietenie, Eufrosina Popescu a dat viaţă multor roluri din dramaturgia românească (în piesele „Concina” de Alecsandri, “Prăpăstiile Bucureştilor” de Millo, “Iancu Jianu” de Millo şi I. Anestin, “Jadeş” de Macedonski, “Visul Dochiei” de Fr. Damé), precum şi din cea universală (în “Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, “Don Carlos” de Schiller, “Ruy Blas” de Hugo, “Un capriciu” de Musset). În 1877, s-a aflat printre primii opt societari ai Teatrului Naţional din Bucureşti.

Pensionată în octombrie 1891 cu o pensie de mizerie, sfârşitul actriţei a fost foarte trist. Într-o locuinţă modestă aflată în strada Izvor la numărul 65, Frosa Popescu, artista pe care o admirase pe vremuri toată aristocrația europeană, se stingea „singură pe lume“, cum spunea chiar ea într-o scrisoare. În ultimii ani, îi mai rămăsese un singur prieten – bătrânul Matei Millo; acestuia îi scria, pe 2 iunie 1893, să vină să o vadă: „Tramvaiul trece pe la poarta mea. Eşti fericit că poţi umbla şi urca scările“. Eufrosina Popescu paralizase. S-a chinuit până în ziua de 3 noiembrie 1900, când a murit uitată de adoratorii de odinioară.

„La 5 noiembrie, a fost dusă la locul de veci, cu pompa ce generațiile contemporane lipsite de cult pentru marii luptători ai artei obișnuiesc încă să facă împrejurul numelui și memoriei lor, fie chiar atunci când aceștia pleacă dintre noi.

Eufrosina Popescu a fost înmormântată la Cimitirul Șerban Vodă, fără ca cel puțin direcția de atunci a Teatrului Național, la a cărei fondare defuncta luase parte, să suspende reprezentația din acea zi, din respect pentru trecutul aceleia care, de când a părăsit scena, nu s-a mai văzut ridicându-se o altă artistă de valoarea ei, care s-o echivaleze și s-o înlocuiască”, scria în cotidianul Conservatorul din septembrie 1911 Th. M. Stoenescu.