Castrații în istoria operei: gloria unei epoci, umbra unui sacrificiu
În istoria muzicii europene, puține fenomene au fost mai spectaculoase și mai controversate decât apariția și ascensiunea cântăreților castrați. Cu vocile lor neobișnuit de înalte, acești artiști au fost venerați pe scenele baroce, dar au plătit un preț greu pentru gloria lor.
Practica castrării băieților înainte de pubertate a apărut în Italia secolului al XVI-lea, mai întâi în corurile bisericești, în care femeile nu aveau acces, pentru că vocile de soprană sau alto erau totuși necesare. Biserica a permis și chiar a încurajat folosirea castraților, iar în 1589, Papa Sixtus al V-lea a formalizat această practică, oferind acestor muzicieni locuri de prestigiu în corul Capelei Sixtine.
Intervențiile chirurgicale la care erau supuși preadolescenții erau realizate de regulă în condiții precare și opreau dezvoltarea laringelui și a caracteristicilor sexuale secundare. Castrații își păstrau practic vocile subțiri, dezvoltate în corpuri de adulți, cu o capacitate pulmonară impresionantă și un aparat vocal flexibil și puternic.
În secolele XVII și XVIII, castrații au devenit cei mai apreciați artiști ai operei italiene, primind roluri principale scrise special pentru ei, în care își etalau virtuozitatea vocală prin frazări delicate și pasaje de o sensibilitate uimitoare. Publicul îi idolatriza, la unele spectacole strigându-se din sală „Trăiască bisturiul!”, în semn de admirație pentru sacrificiul care le adusese o asemenea voce.
Cine a fost Farinelli
Printre cei mai cunoscuți castrați se numără Carlo Broschi, al cărui nume de scenă a fost Farinelli. Născut pe 24 ianuarie 1705, într-o familie de mici nobili din sudul Italiei, Broschi a fost un adevărat fenomen al epocii: poseda o voce extraordinar de flexibilă, pură și amplă, cu un ambitus de peste trei octave, reușind să treacă cu ușurință de la registrul baritonal până la cel de soprană. La doar 20 de ani, era idolul scenelor lirice europene, prieten al marilor nobili și al capetelor încoronate și simbol de neconstestat al operei baroce.
Momentul castrării lui rămâne învăluit în mister, însă se pare că această alegere a fost făcută în scopul conservării vocii sale excepționale la vârsta de șapte ani. Carlo a fost încredințat ulterior celebrului pedagog napolitan Nicola Porpora, sub îndrumarea căruia s-a format în tradiția solidă a castraților italieni. A debutat la vârsta de 15 ani în opera Angelica e Medoro și a cântat pe teritoriul întregii țări, uimind publicul cu tehnica sa vocală ieșită din comun. La Roma, într-o competiție neoficială cu un trompetist, a impresionat audiența printr-un tril prelungit, executat cu atâta forță și acuratețe încât a stârnit ovații delirante.
În 1724, la Veneția, Farinelli a interpretat primul său rol masculin, iar în anii următori a cunoscut un succes fulminant în întreaga Europă. La Bologna, după confruntarea cu un alt celebru castrat al epocii, Bernacchi, a decis să urmeze lecții suplimentare de canto. Apariția lui în fața împăratului Carol al VI-lea a marcat un moment de cotitură: sfatul suveranului de a renunța la virtuozitatea excesivă în favoarea unei interpretări mai expresive l-a influențat profund și astfel Farinelli a reușit să îmbine rafinamentul tehnic cu profunzimea emoțională, atingând un ideal artistic unic.
Apogeul carierei lui a fost marcat de invitația reginei Elisabeta Farnese la curtea Spaniei, în 1737. Scopul era salvarea regelui Filip al V-lea dintr-o depresie profundă, iar muzica lui Farinelli se pare că a avut efecte terapeutice: suveranul și-a reluat activitățile publice, iar cântărețul a devenit confidentul și omul de încredere al casei regale. Timp de nouă ani, Farinelli i-a cântat zilnic lui Filip aceleași patru arii preferate, renunțând la orice alte manifestări artistice sau turnee. După moartea lui Filip, a fost numit director al teatrelor regale de către fiul și succesorul acestuia, Ferdinand al VI-lea, iar în 1759, s-a retras la Bologna, unde a trăit înconjurat de colecțiile sale prețioase de artă și de instrumentele muzicale rare pe care și le achiziționase datorită veniturilor uriașe pe care le obținuse pe parcursul carierei.
Farinelli a murit pe 16 septembrie 1782, la vârsta de 77 de ani, lăsând în urmă o moștenire artistică fascinantă. Numele lui a rămas în istorie ca simbol al unei epoci în care sacrificiul extrem era văzut ca un preț acceptat pentru a atinge perfecțiunea.
Odată cu afirmarea ideilor despre dreptul la demnitate umană, opinia publică a realizat că viața unui castrat înseamnă, dincolo de aplauze și ovații, izolare nedreaptă, stigmat social și suferință fizică. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, castrarea pentru artă a început să fie privită cu mari rezerve, iar decizia papei Pius al X-lea de a interzice oficial, în 1903, folosirea castraților în corurile de la Vatican, a pus capăt acestei practici barbare. „Ori de câte ori este nevoie să se folosească vocile înalte ale sopranelor și contraltelor, aceste părți trebuie interpretate de băieți, conform celui mai vechi obicei al Bisericii”, a spus papa.
Moreschi, „Îngerul Romei”
Alessandro Moreschi, supranumit adesea „îngerul Romei”, a fost ultimul castrat cunoscut, cel de la care s-au păstrat și 17 înregistrări audio pe discuri fonografice, realizate între 1902 și 1904, pentru compania Gramophone & Typewriter din Londra. Deși acestea sunt primitive din punct de vedere tehnic, oferă o idee despre stilul interpretativ al castraților. Vocea lui Moreschi, delicată și ușor tremurată, era însă deja în declin la momentul înregistrărilor, fiindcă trecuse de vârsta de 40 de ani.
Bărbatul a fost solist în faimosul Coro della Cappella Sistina de la Vatican, condus de compozitorul Domenico Mustafà, el însuși fost cântăreț castrat, dar după decizia papei Pius al X-lea rolul acestor artiști a fost treptat diminuat.
Oficial, Moreschi a rămas membru al Corului Sixtin până în preajma sărbătorilor de Paște din anul 1913, dată la care s-a calificat pentru pensionare, după treizeci de ani de serviciu, și ulterior a mai participat doar ocazional la concertele corului Capelei Giulia de la Bazilica Sfântului Petru.
Un an mai târziu, Moreschi l-a întâlnit pe muzicologul vienez Franz Haböck, autorul lucrării „Castrații și arta lor vocală”, publicată la Berlin, în 1927, care plănuia să-l includă în concerte menite să readucă la viață repertoriul lui Farinelli, dar vocea lui nu mai era la nivelul din tinerețe.
Moreschi s-a retras într-un apartament aflat pe Via Plinio nr. 19, în apropiere de Vatican, unde a murit pe 21 aprilie 1922, la vârsta de 63 de ani, posibil din cauza unei pneumonii. Slujba de înmormântare, desfășurată la Biserica San Lorenzo in Damaso, a fost un eveniment de mare amploare, artistul fiind condus într-o procesiune impresionantă la Cimitirul Verano, „orașul morților”, aflat nu departe de gara Tiburtina din Roma.
Si eu care credeam ca povestea eunucilor e o barbarie!... Omul e un incredibil creator de frumos si de oroare in aceeasi masura.