Alexandre Dumas-fiul, „părintele Damei cu camelii”. Amintiri inedite

În mai 1925, a fost pusă, cu mare solemnitate, o placă comemorativă pe zidul casei în care pe 27 iulie 1824 a venit pe lume Alexandre Dumas-fiul. Locuința, care a fost construită cu două sute de ani în urmă, există și astăzi şi este situată în fosta Piaţă Italiană, astăzi Piaţa Boieldieu nr. 1, chiar în faţa Operei Comice din Paris.

În acest imobil, Dumas-tatăl, care era în slujba Ducelui de Orleans, stătea într-o cameră la mansardă, lângă cea a Mariei Catherine Lebay, o croitoreasă născută la Bruxelles.

În odăiţa mansardată a văzut lumina zilei autorul nemuritoarei „Dame cu Camelii“. Ajuns la culmea gloriei, Dumas-fiul a descris cu mult curaj anii dureroşi ai copilăriei chiar în primele pagini ale romanului „Afacerea Clemenceau“, făcând în acelaşi timp una din cele mai emoţionante pledoarii în favoarea dezmoşteniţilor.

Însuşi Alexandre Dumas-tatăl a scris cu multă vervă despre această odaie în care a locuit, pe când era tânăr, sărac şi necunoscut:

„Venind la Paris, am căutat o locuinţă. După ce am suit şi coborât numeroase scări, m-am oprit la o mică odaie la etajul al patrulea. Această odaie, care se răsfață cu luxul unui alcov, aparţinea unei imense aglomeraţiuni de case. Pereţii odăii erau acoperiţi cu hârtie galbenă. Am închiriat-o cu 120 de franci pe an“.

Casa în care s-a născut Alexandre Dumas-fiul

Între rândurile desprinse dintr-un roman al fiului şi memoriile tatălui se situează povestea de dragoste trăită de doi tineri săraci şi necunoscuţi, care locuiau în odăi alăturate şi care au devenit părinţii unui copil genial. Dumas fiul a avut pentru tatăl său un nemărginit respect şi o dragoste duioasă, cu toate că cel din urmă a fost destul de sever.

Alexandre a păstrat multe amintiri din anii copilăriei petrecuţi în casa din Piaţa Boieldieu: „Într-o zi, povestea el, plângeam în picioare alături de masa la care scria tatăl meu la lumina slabă a unei lămpi cu petrol şi îl împiedicam să scrie. Enervat, tatăl meu puse condeiul pe masă, mă luă în braţe şi mă trânti pe patul de alături. Am început să zbier. Mama intervine şi începe să strige. Urmează o scenă. Tatăl meu, sub imboldul improvizaţiei şi pentru a nu-şi pierde firul ideilor, se încuie în odaia lui. A doua zi vine acasă umilit, la ora dejunului, cu un pepene în mână. Acest pepene îl adusese pentru a-și cere iertare. Această amintire e strâns legată de alta. Una o completează pe cealaltă.

Au trecut treizeci de ani. Era a doua zi după închiderea Teatrului Istoric. Tatăl meu, după ce crease și exploatase această sală unde cunoscuse triumful, n-a voit să mă asculte și a făcut cheltueli excesive. L-am hotărât să plece din Paris, pentru ca situația să fie lichidată fără dânsul. Eram în drum spre Bruxelles. Nu ne vorbeam. În Gara de Nord, o vânzătoare de fructe îi oferă mere într-un mic paner. El cumpără întreg panerul, ceea ce pe mine mă supără. Intrăm în compartiment şi ne aşezăm unul departe de celălalt. Deschid un jurnal. Trenul se pune în mişcare. Suntem singuri. Atunci, cu coada ochiului, îl văd pe tatăl meu luând un măr din paner. Se pregătea să-l cureţe cu briceagul. Apoi, întorcându-se spre mine, timid la început, îmi întinde mărul, zicându-mi cu un glas şovăitor: Vrei un măr? Eram dezarmat. Şi mă gândeam la pepenele din Piaţa Italiană. Trecuseră treizeci de ani. Tatăl meu nu se schimbase“.

Dumas-fiul a vorbit despre tatăl său cu multă sinceritate şi emoţie, dar şi faţă de mama lui, modesta croitoreasă Marie Catherine Lebay, a avut cele mai frumoase sentimente. În „Afacerea Clemenceau“, scria: „Te-a crescut şi te iubeşte, nu te iubeşte decât pe tine, a muncit zi şi noapte pentru ca să poţi trăi şi ar fi murit de-ai fi murit. Nimeni nu te va pătrunde mai adânc în acest suflet al cărei stăpân ești. Aruncă-te în braţele ei“.

Toate aceste amintiri au fost evocate în 1925, cu prilejul comemorării lui Alexandre Dumas-fiul. Numeroase personalităţi din lumea artistică, teatrală şi literară din Paris au asistat la solemnitatea așezării plăcii de marmură pe zidul casei natale a lui Dumas-fiul şi le-au comemorat cu respect pe Nadejde Dumas (Nadejda von Knorring), decedată în 1895, văduva marelui om de teatru, și pe Marie Alexandrine Henriette, cunoscută sub numele Colette, fiica cea mare a scriitorului, care a fost căsătorită cu un medic român. Evenimentul s-a desfășurat în prezența Jeanninei de Hauterive, mezina, născută în 1867, care a supraviețuit până în 1943.

Într-un discurs magistral, dramaturgul Robert de Flers (un mare prieten al României, ambasadorul Franței în țara noastră între 1916 și 1920), în numele Societăţii autorilor şi compozitorilor francezi, a schiţat nu numai tinereţea dureroasă a lui Dumas-fiul şi influenţa acestei tinereţi asupra întregii sale opere, dar i-a caracterizat minunat opera teatrală, subliniind că instinctul revoltei se învecina cu gustul autorităţii.

Alexandre Dumas-fiul

„Conştiinţa comandă spiritului. Conştiinţa decide că o curtezană poate fi reabilitată prin dragoste, că adevăratul tată al unui copil este acela care îl creşte şi se sacrifică pentru dânsul, că un om cinstit se poate căsători cu o fată sedusă, a cărei inocenţă şi bună credinţă au fost trădate. Iată: „Dama cu Camelii“, „Fiul Natural“, „Ideile d-rei Aubray“ şi „Denise“.

Cu cât subiectul e mai primejdios, cu atât îi este mai scump. Dispreţuieşte să ia publicul drept complice, preferă să-l aibă adversar, şi să-l constrângă ca să fie de părerea autorului cu ajutorul logicii, şi a puterii de emoţiune. Îndrăzneala este onoarea scriitorului…

„Vă sfătuiesc, spunea Dumas, ca atunci când spiritul omenesc porneşte la asalt, să nu staţi înapoi cu femeile şi cu copiii, fiindcă, altminteri, nu veţi fi părăsiţi cu indiferenţă, veţi fi alungaţi cu dezgust, întocmai cum se întâmplă cu aceia care şi-au zvârlit armele în momentul luptei“.

Pentru acest luptător neobosit, care nu urmăreşte victoria decât dacă ea este a celor slabi, teatrul nu este un scop, ci un mijloc. Pentru dânsul, reproducerea pură şi simplă a faptelor şi a oamenilor este o muncă de grefier şi de fotograf“.

După aceste cuvinte atât de emoţionante şi calde ale lui Robert de Flers, la eveniment a vorbit, în numele oraşului Paris, Maurice Quentin, preşedintele Consiliului municipal, care şi-a încheiat astfel discursul:

„În numele Capitalei, al cărei fiu autentic prin spirit şi prin inimă a fost, iau în primire această placă şi, mulţumind inspiratorului acestei sărbătoriri, domnului Robert de Flers, acest autor de rasă, în care s-au întâlnit veselia lui Regnard şi spiritul lui Meilhac, închin oraşul nemuritor şi recunoscător în faţa numelui maestrului“.