4 septembrie 1870: sfârșitul imperiului lui Napoleon al III-lea și începutul celei de-A Treia Republici
Ziua de 4 septembrie 1870 a rămas înscrisă în istoria Franței ca momentul prăbușirii celui de-Al Doilea Imperiu și al nașterii celei de-A Treia Republici.
Era o duminică fierbinte la Paris, iar vestea catastrofei de la Sedan, sfârșită cu capturarea împăratului Napoleon al III-lea de către trupele prusace (în ziua de 2 septembrie), cutremurase opinia publică. Umilința era fără precedent: monarhul, prezentat până atunci drept garantul onoarei naționale, devenise prizonier al inamicului.
În acea dimineață, Adunarea Națională s-a reunit la Palatul Bourbon pentru a decide soarta regimului. În fața presiunii populare, deputații republicani – printre care se aflau Jules Favre, Jules Ferry și Léon Gambetta – au cerut desființarea monarhiei. Mulțimea pariziană a năvălit în clădire, scandând lozinci republicane. Peste câteva ore, în uralele capitalei aflate în fierbere, s-a proclamat cea de-A Treia Republică Franceză, iar guvernul provizoriu s-a instalat la primăria Parisului, în Hôtel de Ville.
Între timp, împărăteasa Eugénie, care rămăsese la Paris, a înțeles că situația scăpase de sub control. Temându-se de furia poporului, a părăsit Palatul Tuileries printr-o intrare laterală, deghizată, și s-a refugiat mai întâi în casa dentistului său, Thomas Evans. Mai târziu, în amintirile sale, Eugénie a mărturisit că acele clipe au fost printre cele mai amare și umilitoare pe care le-a trăit vreodată, simțindu-se trădată de soartă și lipsită de sprijin, silită să-și abandoneze tronul și țara în grabă, îmbrăcată ca o fugară oarecare.
Cu sprijinul ambasadorului britanic, a reușit ulterior să părăsească Franța și să ajungă în Anglia, unde avea să trăiască până aproape sfârșitul vieții, păstrând amintirea gloriei imperiale pierdute.
Napoleon al III-lea, căzut prizonier, a fost dus la castelul Wilhelmshöhe, lângă Kassel, unde a rămas până la sfârșitul războiului. Când a aflat ce se petrecuse la Paris, ar fi spus cu amărăciune: „Aș fi preferat să fiu ucis pe câmpul de luptă, decât să fiu cauza prăbușirii tronului meu”, adăugând: „soarta Imperiului a fost decisă mai degrabă la Paris decât la Sedan”. În corespondența sa ulterioară, a insistat că nu capitularea lui a dus la proclamarea Republicii, ci valul popular și ostilitatea politică acumulată împotriva regimului său.
Bolnav și înfrânt, a fost eliberat în 1871 și s-a refugiat în Marea Britanie, la Chislehurst, împreună cu Eugénie și unicul lor fiu, prințul imperial. Împăratul nu avea să mai calce niciodată pe pământ francez: a murit în exil, în ianuarie 1873, purtând în suflet amărăciunea prăbușirii imperiului pe care îl clădise.
Republica născută în acea zi de 4 septembrie 1870 trebuia însă să facă față unei provocări uriașe, pentru că războiul cu Prusia continua. Léon Gambetta, unul dintre liderii noii puteri, avea să joace un rol hotărâtor în evenimentele care au urmat.
La numai 32 de ani, a fost numit ministru de interne și de război. Parisul era deja încercuit de armatele prusace, iar Gambetta a decis să iasă din capitală pentru a organiza rezistența. Pe 7 octombrie 1870, ca într-o scenă de roman, a părăsit orașul asediat într-un balon cu aer cald și a aterizat la Tours.
De acolo, a reorganizat trupele și a mobilizat întreaga națiune pentru luptă. Deși eforturile lui nu au schimbat cursul războiului, energia și patriotismul pe care a dat dovadă au rămas simboluri ale spiritului republican.
Viața lui privată a fost marcată de relația discretă, dar intensă, cu Léonie Léon, femeia care i-a fost parteneră devotată, dar pe care, din motive politice și sociale, nu a luat-o de soție. Moartea lui Gambetta, la doar 44 de ani, este și astăzi controversată: oficial s-a spus că s-a infectat după ce s-a rănit accidental la mână, dar zvonurile epocii au vorbit despre o posibilă tentativă de sinucidere ori chiar o împușcătură misterioasă.
A Treia Republică avea să fie pusă la grea încercare în lunile următoare prin asediul Parisului, prin Comune și prin tratatul de pace umilitor semnat cu Germania, dar noul regim proclamat sub presiunea străzii a rămas fundația vieții politice franceze pentru următoarele decenii.
